Nu mai ştim a trăi pentru Cer

De-atâta alergare prin lume,

de-atăta trudă după a fi şi a avea am pierdut simţurile noastre.

Nu! Nu mai ştim cum miroase Cerul…

Ne-am înconjurat cu atâtea lucruri pământeşti şi nu mai ştim cum e să stai cu inima deschisă ca să picure cu minuni bunul Dumnezeu. Am făcut din El un subiect al duminicilor şi refuzăm să ducem mântuirea ce ne-a fost dată mai departe .

Preferăm să îngropăm tot ce ne aduce aminte că nu suntem pentru aici.

Suntem de neoprit, imposibil de liniştit.

Ne-am pus obloane pe celule ca să nu vedem că tot ce strângem pe pământ este mâncat de molii şi rugină şi asemeni unor bolnavi de uitare continuăm să lărgim împărăţia noastră.

Ne-au înţepenit încheieturile mădularelor pentru că nu le mai întindem ca să dăm ci doar ca să primim. Picioarele scârţâie la orice pas făcut pentru altul pentru că de vreme lungă stau pe loc clădind propria împărăţie.

Îngrijorarea ne-am luat-o ca haină în fiecare dimineaţă şi am uitat, din nou am uitat să dăm perdeaua la o parte şi să privim la păsările cerului şi la crinii de pe câmp.

Devine parcă imposibil să mai crezi că soluţia e căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

…Şi continuăm să consumăm singura viaţă pe care o avem ducându-ne cât mai departe de inima Tatălui, pe cărările poftelor noastre. Mestecăm viaţa fără tihnă, neliniştit, iute…Ne scârbeşte mirosul oamenilor în nevoie.

Vedem în cele ce nu sunt trepte ale înălţării piedici,

în cele ce ne-ating în inimi mari primejdii.

Preferăm să tragem psihotic, fum după fum clipele, cu ochii rătăciţi în gol şi cu buzele tremurând după mai mult.

Ne ne mai e nimic îndeajuns şi astfel nu suntem niciodată mulţumiţi: de cât câştigăm, de ce mâncăm, de ţara în care locuim, de lucrurile pe care le avem. Ne-ar fi bine dacă am avea cu ceva în plus, mereu puţin mai mult decât atât.

Chipul ne e încruntat căci şi el a uitat să soarbă din Cer bucuria.

Câteodată răsfoind Cuvintele Scripturii ne tresare inima dându-şi seama că trăieşte în neascultare de Dumnezeu: ,, Acesta e Fiul Meu, de El să ascultaţi!,,

De cine să ascultăm? De Cel care a spus să întorc şi celălalt obraz când sunt lovită pe unul, să dau celui ce-mi cere şi să nu întorc spatele celui ce vrea să se împrumute de la mine, să iubesc pe vrăjmaşi, să biencuvintez pe cei ce mă blastămă, să fac bine celor ce mă urăsc şi să mă rog pentru cei ce mă asupresc şi mă prigonesc?…ca să fiu fiică a Tatălui din Ceruri…

Să-L ascult pe Cel care spune să strâng comorile în Cerul cel ascuns şi tainic pe care nu îl pot vedea?

Să am încredere în El, în Cel ce pare a cere totul pentru El…eu omul cel egoist şi lacom care ar vrea să strângă până şi vîntul în pumni?

……

Mă cobor în mine şi scot tot ce nu este vrednic de a sta în Lumină, pentru ca Tu Doamne să le îneci într-o mare de iertare şi uitare şi să mă faci un om nou…în fiecare zi …om nou.

Ştiu că nu ai trebuinţă să-ţi facă cineva mărturisiri despre mine, nici măcar eu, fiindcă Tu ştii ce este în om. Ştii ce vrea, cum se trudeşte, cum se goleşte şi flămânzeşte. Ştii că nimic în afară de Tine nu-L poate sătura cu adevărat.

Şi chiar de nu plouă cu lacrimi din ochii mei, tot cred că Tu eşti aici.

Locuieşte-mi celule suflării de viaţă şi umple-mă cu Lumină

pentru ca eu să zburd risipind Lumina

şi să şoptesc prin tot ce înfăptuiesc despre Mântuirea ce o dai doar Tu.