Viața noastră e purtată de inima lui Dumnezeu (toamnă colorată)

Nu am uitat de voi, nici de jurnalul meu deschis, nici de mesajele profunde ce mi-au fost trimise, de toate avânturile, de toate motivele de a continua să scriu…despre frumusețea Creatorului nostru.

De El, Cel ce mă inspiră neîncetat șoptind inimii mele dragoste fară măsură, iertare, pace…

Prin mine zburdă ca niște copii ieșiți în prima zăpadă, minunile Lui.

Nu știu cât timp aveți voi ca să alergați cu ochii nevăzuți ai ființei voastre după minuni. Poate captivi în propriile trude, în nesfârșiele zbateri, în neopritele temeri, vă atârnați privirea în lut. …Și nu mai credeți că există CER.

Și mie mi se întâmplă uneori…poate pentru că sunt și lut. Dar de îndată ce mă colindă chemarea Creatorului și mă deschid spre toate ale Lui încep să simt ruperea privirii nevăzute de lut și lipirea ei de Cer. Atunci mi-s gândurile libere, atunci și doar atunci când mă las locuită de El redevin liberă și nu mă mai tem.

Atunci mi-e clar sculptat  în suflet că ziua pe care o trăiesc și toată viața mea e purtată de Dumnezeu, de chiar inima Lui care bate neoprit pentru noi, pentru noi toți.

Cînd știi asta, cînd înțelegi asta sau când ești convins prin evenimente repetate de acest adevăr primești liniștea cadou ființei tale și râzi …pentru că ești bucuros.

De ce tac de o vreme?

Pentru că în mine se sapă lecții, pentru că mă transform, pentru că multe din orele mele au fost cerute pentru noua veșnicie, pentru că a fost nevoie de smerirea ființei mele prin neputință, pentru că a fost nevoie și e mereu nevoie de o reîmprospătare a nevăzutului nostru.

Atunci doare, atunci nu ai cuvinte, atunci stai și știi că ești șlefuit și de asta te ustură inima, de asta plângi…și parcă plângi singur ștergând lacrimile cu propriile răni …și atunci usturimea și durerea devin parcă de nesuportat.

Gemi, te zvârcolești, te revolți poate, ridici pumnii încleștați …și peste o vreme, uneori mai scurtă, alteori mai lungă, te întorci cu pumnii desfăcuți și plini de lumină picurată pe ei.

Atunci știi, din nou știi că ești o creație neuitată, o operă la care Artistul se reîntoarce ca să o facă tot mai asemenea cu El.

Ce bine! Ce bine Doamne că nu ne uiți!

Se făcea că era o seară de sâmbătă. Eu cu Daniel stăteam și povesteam deși era trecută cu mult ora la care deobicei ne punem să dormim. Și eu aud un scârțîit care devine tot mai puternic. eu cred că e un șoarece la început (pentru că locuim într-o cameră cu pământ pe jos și ei șoarecii pot veni ușor de vor. Apoi când scârțîitul a crescut în intensitate am crezut că e un șobolan și am sărit din pat. Daniel se duce să vadă ce e și strigă: „Săriți din pat! cade dulapul!”

Eu și Rafael am sărit și Daniel a prins dulapul în cădere.

După ce am aranjat puțin lucrurile căzute ne-am dat seama că acel dulap ar fi căzut pe noi, pe capetele noastre…dacă am fi adormit la ora la care dormim deobicei.

Am adormit cu un gust dulce-amar. Am înțeles că am fost păziți, dar viața noastră atât de aproape de un mare pericol mă facea încă să tremur.

Ziua următoare, duminică după-masa. Suntem în mașină. Venim spre casă de la oraș. Ascultam muzică și privirea mea rătăcea fără țintă. Deodată Daniel pune frână bruscă. Mă uit în față și văd niște roți mari cum zboară prin fața mașinii noastre, la foarte mică distanță. Am fost la o frână distanță de niște roți care ar fi căzut pe noi, cu viteză, prin parbriz. S-au desprins din remorca ce mergea în fața noastră. Puterea lor ar fi putut să nimicească viețile noastre, asemeni dulapului…asemeni multor pericole pe care poate nu le știm și nu le vedem.

Acest șir de  evenimente au devenit pentru mine mari minuni. Pentru că vezi parcă cum realitatea e mutată de îngeri cu o clipă mai departe și simți cu toată ființa ta că ești păzit, că nu ești singur într-un univers aflat în haos, că Cineva nevăzut te ocrotește încă de când erai în pântecul mamei…Și devii deodată bucuros, liber, liniștit…și nu te mai temi.

 „În Tine, Doamne, îmi caut scăparea: să nu rămân de rușine niciodată!
Scapă-mă, în dreptatea Ta, și izbăvește-mă! Pleacă-Ți urechea spre mine, și ajută-mi.
Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna! Tu ai hotărât să mă scapi,  căci Tu ești stânca și cetățuia mea.
Izbăvește-mă, Dumnezeule, din mâna celui rău, din mâna omului nelegiuit și asupritor!
Căci Tu esti nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred din tinerețea mea.
Pe Tine mă sprijinesc, din pântecele mamei mele. Tu ești Binefăcătorul meu încă din pântecele mamei;  pe Tine Te laud fără-ncetare.
Pentru mulți am ajuns ca o minune, dar Tu ești scăparea mea cea tare.
Să mi se umple gura de laudele Tale, și-n fiecare zi să Te slăvească!”

(Pslami- Biblia)