Zile scumpe, zile prețioase

nu v-aș da pentru nimic…

Chipul pruncului nostru, întâiului născut, stă pictat cu lumină sub ochii mei, dimineață după dimineață. Obrajii lui sunt înviorați de dezmierdările mele. Întâmpinăm ziua împreună rostind amortiț dar cu nădejde câte o rugăciune. 

Suntem doi păcătoși ce au nevoie de iertare, doi oameni ce caută Lumina, dar care se dezechilibrează și …cad. Știm că avem nevoie de Dumnezeu, că prin puterea noastră ne zvârcolim prin eșecuri repetate, că fără Harul Lui dăm lumii bulgari de noroi.

Poate că a fi mamă și a petrece zi după zi cu copiii tăi nu prea lasă loc să vezi progresele. Se întâmplă ca din vreme în vreme să te alinte Dumnezeu cu câte o întâmplare și să vezi ce mult sens stă în simplul fapt de a dedica anii vieții tale acestor mici și valoroși ucenici.

Într-o zi de iarnă, urcând pe drumul ce duce spre centru satului, cu trupurile cuprinse de frig, vorbeam când eu, când el. Și deodată cu chip senin îmi spune:

„-Mami, eu de când am aflat de David sunt mai credincios. Uneori când sunt singur pe deal mă rog.”

Povestea lui David s-a contopit cu povestea copilului ce visa să fie fermier. Acum vrea să fie cioban, să păstorească o turmă de oi. Acest lucru pare să îi perturbe pe adulții din jur, pentru că a fi cioban e un lucru slab pentru o lume în progres.

Banii strânși pentru doi miei și toate visele acestea mă răscolesc. Văd puterea unor povești citite, a unor discuții strecurate printre activități, a orelor multe împreună.

Zile scumpe, zile prețioase! nu v-aș da pentru nimic.

Din vreme în vreme  mă împinge spre calculator dorința de a vorbi despre copii. Aleg să scriu despre ai mei pentru că e ceea ce cunosc în profunzime, pentru că orele zilei le petrec cu ei: cu unul lângă mine, cu altul încă în mine. De ce despre copii? Pentru că deși ne par mici ei sunt veșnici, da, ei nu mai au sfârșit.

Vrem sau nu vrem să acceptăm toate celelalte lucruri materiale aici rămân, unele sfârșind mâncate de molii și șoareci, altele de rugină, altele de foc. Oricât de mare ne pare cariera, oricât de ispititor progresul, ele nu trec Granița. Dacă am putea privi la ele ca la ceva supus putrezirii poate ne-am dezlipi mâinile și timpul de pe acestea.

Îmi pare absurd că adesea petrecem timp ajutând și formând pe alții (noi femeile) și neglijăm ceea ce avem în casa noastră, pasăm altora responsabilitatea de a ne crește copiii fără să calculăm prea mult impactul pe termen lung. Și câteodată simțim un junghi în inimă, nu în cea de carne…: „Ce mari s-au făcut. Mai e puțin și pleacă din cuibul nostru spre cuibul lor. ”

Viața lor nu stă în loc așteptându-ne să ne creștem cariera, succesul. Ei sunt modelați, sunt ucenicizați…dacă nu de noi, de alții. Dacă nu sădim noi Cerul în ei, vor sădi alții valorile lumii acesteia. Ei cresc și odată cu ei cresc vlăstarii semințelor din ei.

Câteodată, cuprinsă de valul mare al informațiilor din jur, mă simt incompetentă. Am o trecătoare impresie că nu sunt suficient, că nu știu îndeajuns. Apoi, un susur lin vine dinspre inima Tatălui meu direct spre inima mea: „Copila mea, semințe de Cer în ei, în pruncii tăi.”

Și iată că mă opresc din zbateri pentru că nu e prin puterea mea ci prin a LUI.

„Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor…”

Și dacă prin tot acest timp pe care îl petrec cu copilul (copiii) reușesc să sădesc dragostea de CER știu că nu a fost degeaba, nici o zi, nici un moment.

„Ce-am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri,
nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut.
El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel şi  a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii,
ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care,

când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor;
pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu,

să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui.”

(Biblia)