Despre nașterea ta, dragul meu Efraim…

…pentru că Dumnezeu își ține promisiunile…

Copil iubit,

e întâia scrisoare pe care o scriu inimii tale de când ai părăsit pântecul meu și respiri fără de ajutor aerul proaspăt ce ne înconjoară viața,

sunt primele rânduri scrise.

Alte câteva sute se comupun în fiecare zi…în inima mea.

(in timp ce citim …ascultam…)

Se făcea că era o zi de aprilie a anului trecut și era noapte. Noaptea se țes vise în ființele noastre. Unele trec neobservate, altele se uită repede. Atunci s-a țesut unul din Înalt. El a avut o altă formă și l-am diferențiat ușor. L-am așezat apoi în jurnalul meu ca să nu-l uit niciodată.

”Am avut un vis.

Se făcea că am născut un băiețel brunețel, cu pielea negricioasă, natural …”

Exact la un an distanță, într-o zi de aprilie au început durerile nașterii tale. Au început acasă și tot aici au fost duse ore multe…

A fost un travaliu lung, mângâiat îndelung de Dumnezeu.

Orele lui au fost duse sub nuci, sub adieri, sub soare…și mi-au fost spre vindecare.

Venirea ta a fost așezată în palmele lui Dumnezeu și planul LUI a fost la milimetru gândit special pentru venirea ta. Pentru ca da, prunc veșnic ce ești, Dumnezeu te iubește și te-a iubit înainte ca eu să fi știut că ești.

Ți-a pregătit venirea ani de zile și deși părea că ne-a uitat era atent la fiecare detaliu. Vroia să te naști frumos și astfel să mă vindece și pe mine de rănile grele ce le purtam pe umerii inimii de la nașterea fratelui tău, Rafael. Dumnezeu nu tratează cu superficialitate și adâncimea Lui pare câteodată tăcere și uitare.

Dragul meu Efraim, nașterea ta m-a vindecat!

Travaliul acesta a fost asemeni celui de acum 7 ani.

Și pe o vreme am crezut că nici tu nu vei coborî, ca va fi iar cezariana ca și atunci. Asta mă făcea să cred că eu nu sunt capabilă să nasc prunci, că trupul meu crește prunci prea mari pentru a ieși în mod natural…și asta zdrobește sufletul mamei ce vrea să nască….SĂ NASCĂ așa cum a fost plămădită de la începutul Creației…nu tăiată, nu forțată, nu îndelung asistată…să nască.

Dar venirea ta a fost exact ce avea avea nevoie inima mea…ca să fie tămăduită de rana ei și de toată teama ei. Pentru că da, TE-AM NĂSCUT….așa cum am fost plămădită să nasc.

Ai coborât greu. Durerile prin care trupul meu făcea loc trupului tău au fost așa ca și cum s-ar spinteca totul, ca și cum s-ar cutremura oasele din temelii. Carnea tremura de bucurie că vii. Trupul gemea de emoție că te va cunoaște după ani de așteptare. Suspinam de dor…

Ai ieșit la spital…Ai ieșit greu, rupând barierele minții mele, rupând țesutul meu de carne… ai ieșit biruitor, eliberator, vindecător.

Ai lăsat în trupul meu urmele unui război…Ruine…ale biruinței de data aceasta.

Ai venit cu 4,200 kg.

Și astfel Dumnezeu mi-a spus: „Trupul tău poate…așa l-am plămădit…să poată. Nu contează dimensiunile lui, nici forma lui, nici greutatea copilului, nici forma capului, nici dimensiunile capului său…te-am plămpădit să poți…și să te vindec copilul meu: de vorbele oamenilor, de neputința din trecut, de anii mulți ce au trecut și tu ai tot vrut, de necredința altora aruncată asupra ta.”

Când te-am văzut prima oară erai exact ca și copilul din visul anului trecut…

Pentru că Dumnezeu Își ține promisiunile.

Și-acum ești în casa noastră.

Și viața noastră e plină cu tine, cu Sens.

Și viața noastră are acum altă formă, alt ritm, alte bucurii.

Pentru că prin fiecare copil ce vine, Dumnezeu ne transformă, ne vindecă, ne pune și mai drepți pe drumul mântuirii…dacă Îl lăsăm.

Pruncii nu sunt bariere spre a fi în cele pământești, sunt trepte spre a deveni în cele Cerești.

Să ținem inimile Sus ! Mereu dragul meu, mereu.

Te iubesc cu toate celulele mele.