Mijloc de toamnă

 

E toamnă iar.

Întâia toamnă petrecută aici.

Dimineață după dimineață m-am ridicat din așternuturi cu un voal de neputință… neputință de a găsi minunile înșirate pe poteca vieții mele.

(în timp ce citim…ascultăm)

Toți avem poteci cu minuni, doar că avem inima oarbă. Și când inima e oarbă pașii sunt rătăciți printre clipe. Atunci nu mai știm să poposim ca să respirăm Sensul și continuăm cu greutate mare să înaintăm pentru că nimic nu mai energizeză conținutul alegerilor noastre.

 

Traseul devine chinuitor și Dumnezeu pare surd, pare ascuns, pare de neatins cu stropul de gând ce-L caută.

Am auzit că există și pentru suflet nopți. Când ești în ele începi să te îndoiești că vor fi iar zile cu soare blând, cu gene fluturând în bucurie, cu miros de flori deschise. Se poate să ai obrajii ascunși în furtuni neprevăzute de lacrimi, să-i ai cuprinși în vijelie de gânduri și suspine, frământați de nonsens…Îndoiala ia atunci locul nădejdii și devine o cursă periculoasă pentru orice inimă care vrea să vadă. Începe să zgârie retina și să dăruiască fără să fie nevoie durere.

Atunci rugăciunile par fără aripi, aterizând după primul foșnet de aripi. Parcă se izbesc necontrolat de un zid și cad în gol provocând sângerare pentru inima ce se simte tot mai singură. Ai vrea să strigi, dar când Dumnezeu pare mut se pierd toate cuvintele îniante de a fi alcătuite. Lipirea sunetelor devine negrăit de apăsătoare, ca un bolovan rostogolit peste mâinile întinse…spre CER.

Suspinele ființei oarbe se descarcă doar pentru un timp scurt. Locul de unde au plecat acestea devine de îndată un mănunchi des de poveri.

Vezi clar drumul ajungerii în acest punct critic, dar agonia vine din faptul că nu știi clar drumul spre ieșire. Nu știi cât mai ai până calci cu tălpi de inimă rănită pe stânca ca să te speli pe tălpi cu lumina tămăduitoare.

Teama redevine o haină neconfortabilă fără de care nu mai poți măsura zilele.

Atunci glasul copiilor e greu și orice acțiune secătuiește.

Dar slavă LUI…

dar slavă LUI!

Pentru că El deși pare surd are urechile larg deschise la suspinele mele.

Deși pare că mă uită e mereu atent la fiecare pas al pribegiei mele, testând parcă o credință ce o crezi mare când ești pe culme, dar care devine minusculă în vale.

El, e  prezent la chemările mele alegând să tacă ca să pot vedea în oglindă cât de mică sunt, să văd că mărimea mea ține de cât de mult mă ridică El și nu de cât de mare sunt eu, să știu clar că ceea ce dă putere e dragostea LUI fără nici o margine.

Dragostea aceasta care ia forma tăcerii vrea să mântuiască ființa din marile-i mândrii. Smerenia se coase prin durere pe haina inimii. Suntem un bulgăre de praf pe care orice vânt îl poate spulbera…doar asta suntem fără El. Săracii de noi…cum credem că suntem Cineva…

Devenim cineva doar când El ia formă în noi.

Pironesc privirea obosită în brațele nucilor și văd cum se strecoară prin suflarea vântului ultimele frunze galbene.

O pasăre plină de energie vizitează ultimul trunchi de floarea-soarelui și culege cu ciocul puternic semințe uscate.

O veveriță aleargă prin grădina noastră jucându-se prin pomi înalți.

Copiii mei râd mult.

În casă miroase a mere coapte, a  pâine crescută în cuptorul pe lemne, a ulei de lămâie verde, a toamnă colorată pregătită să lase loc iernii.

Deși sunt obosită de la multele treziri, de la plâns de copil mic, de la multele responsabilități pe care le am ca mamă…aleg din nou să răscumpăr clipa și odată cu ea viața mea. Aleg să nu mai poruncesc temerilor mele să plece ci să pun în ele rugăciuni scurte, să retipăresc șabloanele ultimelor săptămâni.

„Doamne dă-mi putere să mă ridic din pat…”

„Doamne dă-mi resurse empționale ca să pot termina supa pe care am început-o.”

”Doamne învață-mă ce să rostesc acum și aici ca să fie spre mântuire.”

”Doamne aș vrea să mă bucur azi…”

Și am reînceput să vânez frumusețe, știind că ea stă ascunsă chiar aici, în această clipă… să reclădesc mulțumirea pe ruine de gânduri nocive.

Să ne reamintim fără frică că:

”Cel cu inima mulțumită are un ospăț necurmat.”

Mi-a fost dor să-mi scriu mie.

Mi- fost dor să vă scriu și vouă….

Bucurie să fie!

până la următoare întâlnire…

Un gând despre „Mijloc de toamnă

  1. Draga Andrea,
    E minunat articolul tau.M-a incarcat cu iubire,dar Rafael si Efraim sunt extraordinari.Cat de mult mi-a placut poza in care merge Rafael undeva cu cosul gol,iar cand se intoarce cu el plin are o bucurie pe chip care te trezeste; Efraim in ultima poza din articol este ca un ingeras care vrea sa ne transmita ceva.Sa fiti iubiti si sanatosi.Pupici tie si celor dragi.Oana TM.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s