Drumul ce trece prin vale duce pe stâncă (săptămâna 1)

Agale, agale a venit un nou post peste viețile noastre, să le înmoaie că au devenit pietre.

I-am spus inimii mele că tare bine i-ar face să scrie câte o filă de blog în fiecare săptămână a acestui post. Ea a tresărit la această provocare deși știe că va fi un efort pentru că de vreme lungă a abandonat scrierea, a abandonat visele și imaginația.

A fost silită să tacă în timp ce e modelată.

Cuvintele ce vor răsări în acestă iarnă au rădăcinile înfipte într-o vale, în zbateri, într-o depresie lungă, în zile cu ceață pe ochi, în ore nenumărate de tristețe.  Am nădejdea largă că va ninge peste ele cu fărâme din Dumnezeu și astfel voi regăsi sensul pierdut.

Știu că sunt mulți asemeni mie, cuprinși în neputința de a mai găsi bucuria. Acest post va fi locul prin care zidesc poduri către inimi ce nu se mai pot bucura. Și lângă toate cuvintele voi sădi câte o rugăciune.

O poveste adevărată pornește spre voi dintr-un sat aflat la poala unei stânci, dintr-o casă ce s-a ridicat în fața celor doi peri bătrâni, dintr-o inimă de mamă.

Se făcea că era o după-masă înnorată, un segment frânt dintr-un sfârșit de toamnă. Ochilor le era dor de soare, copiilor de aventură.

Mă așez să dorm și după mai bine de oră tresar speriată. Realitatea se contopea încă cu visele și îmi era neclară. Îl caut pe Rafael, întreb unde e. Aflu de la Daniel că a plecat pe dealuri…Îl aștept să vină. Inima mi se zbătea între liniște și teamă. Întunericul se lasă brusc, ca o draperie opacă, fără să mă lase să mă obișnuiesc cu realitatea ei.

Cu Efraim în brațe alerg spre dealuri și strig, strig cu toată puterea glasului de mamă: „Rafael! Rafael!”

Strigătul meu se lovește de stânca din spatele dealului nostru fără să primească răspuns. Se întoarce cu putere spre inima mea de carne și îi accelerează bătăile. O aud cum bate în piept pe scena întunecoasă și rece a nopții. Alerg prin ogradă spre vecinul meu și îl rog să mă ajute să-mi găsesc pruncul.

Intru ca un fulger în casa lui. Aș fi vrut să fie vis, ori halucinație glasul lui: „l-am văzut de câteva minute pe stâncă.”

N-am timp să croiesc scenarii, n-am timp să-mi fie frig ori să văd pe unde arunc tălpile mele. Din când în când aud printre zbaterile din mine gânguritul celui mic, pironit între mâinile mele. El stă fără să știe că e nopate și fratele lui e de negăsit.

Alerg împiedicat spre camera noastră, spre un punct fix al acestui univers mare. Am o țintă clară: să strig către Dumnezeu. În acest întuneric gros nu mai spre cine altcineva să strig…

Puterea de-al căuta mi s-a scurs odată cu strigătul acela care nu a primit nici un răspuns. Nu-mi pot imagina cum va veni înapoi și mă simt frântă, dar de data aceasta nu în gol ci în brațe de Tată.

Ies din nou afară și strig:

„Rafael!”

De data aceasta a picurat cu minuni și am primit săspuns:

„- Da, mami!

–  Unde ești, Rafael?

–  Sunt pe Piatră mami, am vrut să vin înapoi dar s-a făcut noapte și nu am mai găsit drumul înapoi.”

A fost ca și cum am auzit glasul unui nou-născut ieșit din pântecul meu după ore îndelungate de travaliu. Mi-au înviat dorurile toate în acea bucată de clipă.

Glasul lui răsuna de pe stâncă, de la câțiva kilometrii depărtare, dar RĂSUNA.

Când ți-e dor de soare s-ar putea să nu-ți mai fie de bucurie că auzi glasul copilului tău rătăcit în noapte, dincolo de păduri, pe tărâmul animalelor sălbatice., dar vegheat de Dumnezeu. Pentru ochii Lui nu există întuneric gros și rece.

Povestea ar putea deveni prea lungă dacă aș istorisi drumul întoarcerii, cum a fost adus de acolo Rafael, prietenul lui, oaia și câinii care i-au însoțit.”

Aventura lor va rămâne înrămată în toate inimile casei noastre, dar vreau să dau forma literelor doar câtorva cuvinte rostite de un copil de 7 ani rămas pe o stâncă la care a ajuns trecând printr-o vale.

„Aș fi vrut să fie doar un vis. Mi-ar fim plăcut să visez…

Am căutat drumul spre casă, dar s-a făcut întuneric și nu l-am mai găsit. Am început să plâng. Ovidiu îmi spunea să nu mai plâng pentru că va începe și el să plângă. M-am întors spre stâncă, spre locul unde e crucea.

Veneam cu ochii închiși pentru că oricum nu vedeam nimic chiar daca îi țineam deschiși. Mă gândeam că voi dormi acolo, cu Ovidiu, cu oaia, cu câinii…Eram bucuros că e și oaia cu mine.Ea avea o față tristă.

Am început să mă rog ca să găsesc drumul sau să audă tati când strig. Am strigat o dată tare de pe platou, dar tati nu m-a auzit. Când am ajuns la margine, acolo lângă crucea răsturnată, am strigat din nou și tati m-a auzit și nu mi-a mai fost frică.”

Aș vrea să rămână tipărit în el și în noi că pe stâncă se ajunge prin vale.

Să nu uităm că rătăcirea prin întunericul gros al neputințelor noastre nu rămâne neauzită. Niciodată nu strigăm în gol, deși așa s-ar părea.

Dumnezeu e Tată!

E nerăbdător să alerge spre cei pierduți care cu disperare caută Drumul.

De-am exersa mai des odihnirea de zbateri și temeri în Brațele Lui am fi mai senini, mai bucuroși, mai liberi, mai încrezători.

Da, știu și eu cum e să te afli captiv în boală, în neputință, în depresie.

Eliberarea vine când înțelegem  că nu suntem definitiv captivi.

Viața se măsoară în momente trăite conștient sau inconștient.

Bucuria se măsoară în clipe trăite conștient cu mulțumire. Ea crește în intensitate cu fiecare nouă conștientizare a darului imens pe care l-am primit: V I A Ț A.

Tot ce compune clipa e un dar. Uneori suntem orbi.

Redă-ne Doamne vederea!

Fă din noi culegători ai frumuseții .

Învață-ne să captăm în țesuturile nevăzute ale ființei noastre Creația Ta!

Ca să putem lumina…

lumea.

Va urma în săptămâna 2: „Mă simt onorată să fiu mamă de veșnicii.”