Dragului meu, Rafael… (săptămâna 1 – o scrisoare)

Stau grămadă gândurile și imaginile la poarta inimii mele și devin gălăgioase încercând să vină la lumină. Le-am ținut acolo mult și orice lucru neîmpărtășit devine povară sărăcind ființa.

(ascultăm în timp ce citim…)

https://www.youtube.com/watch?v=j8DXM1GMi9c

……………………………….

În mine se scriu scrisori în fiecare zi.

Cea pe care o trimit azi e pentru fiul meu, pentru cel întâi-născut. O trimit în litere înmuiate în iubire…celui ce a locuit primul în pântecul meu.

Dragul meu bob de lumină, te caut adesea cu ochii mei ca să sorb din unicitatea clipelor tale, vecine cu clipele mele. Și când îți aflu trăsăturile chipului mă pomenesc zâmbind larg. Forma ochilor, a nasului, a buzelor, a urechilor tale sunt tipărite clar în amintirile mele. Încă de când erai doar o măruntă făptură mă delectam cu frumusețea ta și poate aceasta a rămas cea mai reală formă de a mulțumi Creatorului pentru tine.

Când îmi întorc privirea spre tine găsesc un univers diferit de mine, cu gesturi și porniri, cu căderi și ridicări, cu eșecuri și izbândă. Și când îmbrățisez acest univers simt cum cuprind o veșnicie între brațele mele.

În tihnă pot să revăd prima întâlnire a ochilor tăi albaștri, primul căscat, primul plâns.

Pe atunci nu înțelegeam ce țin în brațe…așa cum acum nu pot înțelege devenirea ta și omul ce vei fi tu odată.

Pot doar să-mi imaginez în timp ce trăim cursul natural al zilelor.

Tu știi …că ceea ce îmi doresc pentru tine e să fii îndrăgostit de Dumnezeu și de Voia Lui, să strângi cuvintele Lui în tine, așa cum strângi pietrele și crengile de pe dealuri.

Să-ți fie dragi, să cutreieri lumea pentru a le aduce în tine devenind lucrătoare. Îmi doresc să te văd cum te adapi din lumină și cum devii lumină, să te văd sărind în ajutorul aproapelui, dăruind, jertfind…să văd împlinindu-se în viața ta rugăciunea pe care o rostești fără uitare în fiecare seară: ”Doamne ajută-ne să ajungem cu tine în Rai.”

Omulețule, ești puternic! ești ambițios…ești visător. În mintea ta se lucrează fără odihnă realități, se rumegă gânduri. se clădește omul ce vei fi. Hrana pe care o frămânți azi e parte din ce vei fi mâine…așa că, alege să culegi din frumusețea acestei lumi. Și când aceasta îți pare ascunsă sapă după ea, așa cum sapi în dealuri când cauți comori.

Seara, când te iau de mână simt deodată două lucruri opuse: bucuria că te ating și durerea că mâinile acestea mari vor fi tot mai mari și după o vreme vor deveni o atingere rară.

Parcă ieri erau mâinile pufoase ale bebelușului meu…parcă ieri mă cuprindeau la fiecare durere, la fiecare boală. Ah! da…parcă ieri te duceam cu ușurință la pieptul meu, viteazule!…fără să știu ce vei deveni.

Iartă-mă pentru că adesea nu mai știu să răspund chemării tale la iubire. Te-ai transformat. tu ești vlăstarul unui viitor bărbat iar eu rămân femeie. Tu mă chemi la iubire prin gesturi de luptă, iar eu mă apăr prin cuvinte. Chiar și atunci când răspund jocului tău cred că e evidentă stângăcia mea.

Șchiopătez în unele jocuri, dar vreau să fii sigur că dragostea mea pentru tine rămâne adăpost pentru când ți-e foame, ți-e frică, ți-e dor, ți-e greu.

Când găsesc urme ale prezenței tale în această lume îmi vine să le sărut, să le contemplu, să le păstrez în mine…: cuvinte scrise de tine pe foi, cruci desenate pe pereți, crengi aduse de pe dealuri și lăsate în fața ușii ori prin casă, pietre colorate pe care le-ai descoperit în săpăturile tale arheologice, resturi de mâncare prin ghiozdanul cu care pleci în drumeții, pământ scuturat din cizme pe preșul curat, haine împrăștiate prin casă, vase murdare în care ai pregătit mâncarea, bluza ta pe trupul fratelui tău (semn al purtării tale de grijă), geanta așezată cu grijă pe raft, pregătită pentru ora de muzică. Toate îmi povestesc despre tine, copilul cu păr bălai trimis de Dumnezeu în casa noastră.

Ai fost și rămâi o unealtă în Mâna Lui, o idee cu viață prin care noi suntem neîncetat lucrați. Ești prețios! Ești de neînlocuit! Ești veșnic!

Dragul meu, ador să te văd zâmbind sub mângâierile mele. Ador să te văd cățărându-te, luptând, visând. Ador să văd mâinile tale întinse spre alții. Ador să te văd iubind.

”Trebuie să imităm iubirea lui Dumnezeu când facem cuiva un bine – aceasta este milostivirea lui Dumnezeu către noi, pentru că trebuie să năzuim din tot sufletul să slujim aproapelui. Și după orice faptă a dragostei, atâta bucurie, atâta liniște se face ăn sufletul nostru… Simți că așa trebuie să faci și dorești să faci încă și mai mult bine. Iar apoi vei căuta să mângâi, să încurajezi. ”Vom veni la el și vom face locaș la el.” Și îndată ce Domnul vine în inimă, acest om nu se mai teme de nimic. Nimeni nu poate să-i facă ceva rău.” (Sfântul Aleksie Meciov)