”Predați-vă cu totul în mâinile lui Dumnezeu și nu vă neliniștiți. Ce va fi mai de folos vouă și de mântuire, aceea vă va trimite vouă Domnul.”
(Starețul Ieronim Apostolidis)
Câteodată mă aflu singură în casa de la poala dealului de piatră. Sunt aici, cu gândurile toate, cu trăirile mele…aici, la capăt de lume parcă. În vecinătatea mea stau înșirați pomi bătrâni, dezbrăcați de frunze, un nor gri și câteva dealuri. Decorul acesta mă obligă să fac săpături în adâncimile inimii mele, să redescopăr că pustiul poate deveni cel mai sigur loc de întâlnire cu Dumnezeu. E un punct stabil în universul vieții mele, nu e perturbat de voci, nici de mersul grăbit al lumii.
Îmi obligă gândul să se prindă cu putere de Dumnezeu. Să cheme numele Lui și puterea Lui și bunătățile Lui… Doar când rămân singură pot să măsor cât de aproape sau cât de departe sunt de Creator. Nu mă pot îmbăta cu deșertăciuni, nici cu alte realități. Devin transparentă …
De noi nu putem fugi. Vin clipe în care rămânem singuri într-un pustiu și acolo totul devine teribil de greu daca nu ne adăpăm din Dumnezeu.
E sfârșit de toamnă. Întunericul e lung, soarele se arată rar.
Dar atunci când își strecoară lumina printre contururi mă cucerește, mă inivită la bucurie, mă ademenește într-un dans al gândurilor senine. Vine delicat în casa mea și mai apoi pătrunde în mine. Are un traseu mai scurt în acest anotimp, dar parcă cineva îi povățuiește razele, trimițându-l să se arate printre perii bătrâni ochilor noștri.
E Postul Crăciunului. Mi-am retras simțurile din unele lumi care îmi aduceau plăcere. Am trăit în trup tânjetul după ceea ce am lăsat și m-am pomenit invadată de stări negre. Mi s-a arătat ce om sunt, câtă răutate stă cuibărită prin celulele mele, câte boli mă mănâncă prin cotloane de suflet. Am văzut cât sunt de lipită…și mi-a devenit mai clar din ce îmi trag energia adesea.
M-am văzut prăbușită când cele din jur se clatină și mi-am dat seama că adesea îmi fac dumnezei din cele ale pământului, că mă închin lor cu clipele vieții mele. Sorb dintr-un ecran albastru, înhaț bucate dulci, mă îmbuib…
Un stareț de mănăstire a spus cândva că:
”măsura în care ne dedăm rugăciunii este și măsura în care dobândim putere.”
Se cade să stau o vreme, să cos pe inimă aceste cuvinte…să-mi fac petic din ele și din altele ca acestea pe fisuri, pe acele locuri rănite cu care nu știu ce să fac.
Dumnezeu continuă să presare minuni peste satul meu.
Reușește să formeze din culori și flori un tablou perfect al acestui sfârșit de toamnă…și-l trimite spre orice ochi care e deschis să primească. O cascadă de Frumos curge fără pic de zgârcenie spre tot omul.
”E nevoie să împărțim iar noi dobândim.
E nevoie să ascultăm iar noi cârtim.
E nevoie să ne tăiem voia, însă noi trăim împlinind voia noastră.
E nevoie să urâm această lume și toate desfătările ei, iar noi o iubim pe ea – iar dacă vrem să mergem după poruncile lui Dumnezeu, atunci ne e nespus de greu. ”
(Vitalie Sidorenko)
În cuib miroase a cartofi copți, ca odinioară…
a mere cu scorțișoară și dovleac…
a pâine ce se coace…
Copiii se joacă în jurul meu și iată că am din nou timp să mă opresc în loc, să respir, să închid ochii, să mulțumesc. Și oricât de greu e câteodată, știu că e cel mai bun loc…aici, lângă veșniciile acestea ce sunt încă vlăstari…croind cărări cu mîinile mele, cu ochii mei, cu tălpile mele. Pentru ei…
Și dacă e adevărat că doar ceea ce dăm dobândim cu adevărat, atunci cred că e vremea să împachetăm timpul nostru în dragoste și să-l oferim aproapelui nostru, să ne desprindem de lucruri mai mult, să mângâiem mai adevărat, să nu cârtim daca trebuie să aspirăm de 3 ori camera în aceeași zi, nici dacă trebuie să spălăm vase, ori să culegem haine, ori să ținem în brațe.
Într-o dimineață a acestei săptămâni am deschis ochii și am văzut acestă imagine. N-am știut cum să mulțumesc. Am luat aparatul în mâini și am vânat-o…
Azi o trimit spre voi, alături de alte imagini și de gânduri…Le trimit din casa mea cu nădejdea că vor poposi în inimile care au trebuință de toate acestea. Deși lumea pare mare și oamenii rătăcesc, dragostea Lui ne aduce laolaltă. Ce har!
”Să se bucure cerurile și să se veselească pământul!
Să se spună printre neamuri că Domnul împărățește.”
(Biblia)
Andreea Stanciu 
Andreea draga,
cum ma bucur ca esti, ca impartasesti, ca respiri Har…
Domnul sa iti umple inima, si bratele, si gandul, si privirea de pace. Si bucurie!
In mijlocul laudelor se revarsa Duhul Lui peste cei ce Il cauta si tanjesc dupa apropierea Lui, fie si in pustiu… nu am cunoscut loc mai dulce de depanare a dragostei Lui si a tainelor fiintei Lui decat in pustie, departe de tot ce ar putea distrage, place, ameti… amagi.
Ai un suflet frumos prin ceea ce tese Dumnezeu in el. SI doi copii fascinanti in inocenta lor.
Multumesc de impartasire. Incolteste bucuria in sufletul meu langa tine.
ApreciazăApreciază
:)…bucuria ta aduce bucurie si in inima mea. Multumesc pentru aceste cuvinte calde care ingalzesc gandul si simtirea! E asa mare si minunat lucru sa primesti in dar cuvinte ca acestea…. Dumnezeu sa iti bucure viata cu ce are mai bun! si minunile Lui sa curga peste tine.
ApreciazăApreciază
Multumesc! Suflet drag.
ApreciazăApreciază
Andreea , sunt incantata sa vad cat de frumos stii sa infatisezi ochilor si sufletului imagini pe care putin stiu sa le vada, sa le simta. Aduci imagini desprinse parca din alte vremuri , vremuri de care ne e dor si care stim ca ne pot face mult bine. Fii binecuvantata!
ApreciazăApreciază
Va multumesc pentru cuvinte si pentru timpul daruit blogului meu. Sunt cu inima plina de bucurie atunci cand pot imparti cu altii frumusetea pe care Dumnezeu o toarna din belsug in jurul meu si atunci cand aceasta poposeste in inimi de om insetat. Totul e datorita Lui! Slavit sa-I fie Numele! Va imbratisez cu drag!
ApreciazăApreciază