Filă a unui februarie cuprins de Soare

 

Mi-am deschis în această dimineață ochii și Dumnezeu a turnat balsam cu soare în calea lor. Pe ferestre pătrunde de ore multe o lumină caldă.

Degetele mele se mișcă învelite cu ea. Farfuriile de pe masă au umbră, iar pe chipurile animaleleor din ogradă a răsărit odată cu această lumină, bucuria.

„Dulce este lumina; și o plăcere, pentru ochi să vadă soarele.”

Zăpada s-a făcut apă și s-a scurs spre adâncimile pământului. Câteva fâșii subțiri n-au vrut să părăsească frunzele uscate și au rămas. Natura stă dezvelită prelucrându-și bogăția în această vulnerabilitate.

Da, e adevărat că aici la sat timpul se scurge în alt ritm spre veșnicie.

În lipsa zgomotelor, a mașinilor alertate, a oamenilor într-o continuă alergare, poți să înțelegi că „viața nu e o grabă”.

Devine nespus de clar când anotimpurile se țes, când vântul adie blând, când câinii și oaia dorm pe pământul umed…liniștite.

Sau când pisica se plimbă agale, când lemnele stau nemișcate, când veverița sare din păr în păr jucându-se, când oamenii închid ochii și stau… conștientizând că nu îi fugărește nimeni în afară de mintea lor și de toată furtuna de gânduri care au uitat să se învioreze sub mângâierile lui Dumnezeu.

Rafael, băiatul meu cel visător, a adus oaia acasă.

După câteva luni în care a stat în turmă (cu speranța că va aduce un miel în pântecul ei), prezența ei e o largă și înmiresmată sărbătoare. Behăitul ei zburdă spre timpanele noastre.Viața din ea ne îndreaptă gândul spre Creatorul ei.

Privesc mâinile lui Efraim întinzându-se spre ea, ascult respirația ei, ating blana ei lungă și mi se strecoară printre trăiri pilda Mântuitorului meu.

 „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde una din ele, nu le lasă pe câmp pe celelalte nouăzeci şi nouă şi nu se duce după cea pierdută, până când o găseşte?!  

Iar când o găseşte, o pune bucuros pe umeri, 

 vine acasă şi-şi cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută!» 

Tot aşa, vă spun că va fi mai mare bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă!

Da, e mai ușor să-mi amintesc de El, pentru că tot ce a creat strigă cu putere că El există!

Că nu e o închipuire care să ușureze viața pământenilor ci e Însuși Creatorul lor.

Și nu e un creator îndepărtat ci e UNUL care cunoaște în profunzime toate zbaterile noastre, toate fricile, toate poverile și vrea să ne vindece cu Prezența LUI.

Nici un fir de păr nu cade fără știința LUI, nici o rană nu sângerează în gol. Și e un Creator care bate la inima fiecărui om și intră când I se deschide.

Îi e drag să fie în noi, să cineze cu noi într-o intimitate sfântă.

Plâng.

E plânsul bucuriei mele.

….

Sunt mamă de băieți. Așa se face că mai tot timpul avem în casa noastră băieți…

În unele seri, înconjurată de vocile lor, de gesturile lor, de visele lor…văd diferența izbitoare dintre ei și mine.

Trebuie să recunosc că nu e întotdeauna ușor să accept bocancii plini cu noroi, aruncați prin hol; cățărările lor pe sobă sau paturi, luptele lor imaginare, neatenția lor la detalii, dar îmi educ mintea să accepte că ei sunt vlastarii viitorilor bărbați, că au fost modelați cu trăsături diferite de ale mele, că sunt altfel alcătuiți.

Nici o filozofie și nici un curent al acestei lumi nu poate schimba ceea ce a gândit Dumnezeu pentru om. Oricât am vrea și oricât ne-am lupta, există un adevăr absolut pe care noi doar îl mânjim cu păcătoșenia noastră, fără să îl putem anula.

Bărbatul și femeia au fost creați cu roluri diferite.

Responsabilitățile lor, pentru împlinirea scopului în această lume, sunt diferite.

….

S-a făcut noapte în satul nostru. E un februarie blând, cu nopți pictate cu stele.

În inimile noastre se face noapte când păcătuim. 

Se conturează prin temperaturi și soare un nou anotimp.

„A Ta este ziua, a Ta este şi noaptea; Tu ai aşezat lumina şi soarele.

Tu ai statornicit toate hotarele pământului, Tu ai rânduit vara şi iarna.”

(Biblia)

Să ne ancorăm gândurile în CER!

Cu mâinile să plămădim binele, mereu binele.

Picioarele să ne calce pe poteci curate…să pășim lepădându-ne de noi, pe urmele LUI. Aceasta este singura Cale cu adevărat Luminoasă.

„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.”

(Biblia)

Dumnezeu să ne fie desfătarea!

PS: Vă las în dar un cântec care mi-a însoțit scrierea.