Mărunțelul meu drag,… (o scrisoare – partea 2 )

…

Iarna s-a dus.

Primăvara descoase norii și soarele are loc să inunde pământul…

Sunt zile în care ne scăldăm ochii în lumină ca să fim tămăduiți de toată absența ei. Celule absorb, buzele nasc zâmbet, buclele tale aurii sunt purtate de adieri noi.

Croiesc cu litere haine pentru inima ta veșnică. Cos cu iubire fâșii din timpul nostru împreună pentru vremurile ce azi par îndepărtate.

Știu că vei fi om mare, mărunțelule. Și mai știu că lumea în care ai venit e una căzută. Vei fi bombardat cu filozofii și vise ale deșertăciunii, vei fi invitat să guști din venin, vei fi cuprins de pofte mari. Fiecare pământean e vânat ca să poată fi înghițit…

Eu înconjor cu rugăciune pașii tăi, dar tu ești cel care alege cărarea.

Eu măsor cu iubire ceea ce așez în tine, dar tu ești cel care va trebui să mestece, să digere, să absoarbă.

Eu dau timpul meu ca să pun semințe în tine, dar tu hotărăști ce fel de pământ ești pentru ele.

Eu culeg din Dumnezeu și Îl aduc în casa noastră printre neputințe și căderi, dar tu poți să-L refuzi.

Ești un modelaj unic. Personalitatea ta și darurile tale, chipul tău și gesturile tale sunt irepetabile. Când stau cu privirea și inima ațintite pe ceea ce ești tu mi se descoperă potențialul tău.

Ah! ah cât aș vrea să te predai cu toată ființa ta voii lui Dumnezeu, să te abandonezi în planurile Lui,

să-ți folosești pașii iuți ca să salvezi oameni de la rătăcirea prin întuneric,

mâinile harnice și pricepute ca să construiască lumini pentru această lume debusolată,

vocea puternică și hotărâtă ca să facă cunoscută dragostea lui Dumnezeu, visele toate pentru CER… toate pentru CER!

Câteodată stau cu ochii mei lipiți de ochii tăi și e atât de limpede clipa încât pot vedea inima ta. Șe întâmplă să văd pornirile firii acolo, să le văd ca pe niște valuri uriașe care vor să destrame liniștea din jur. Alteori văd un ocean de iubire și bucurie, izvorâte din Dumnezeu, picurate în ființa ta fără zgârcenie.

Ești om și nu este om în care să nu fie războaie…lupte, patimi, ispite.

Puiul meu drag, plămadire veșnică începută în pântecul meu, du-ți luptele senin!

Să nu lași să treacă zile fără să te hrănești din cuvintele lui Dumnezeu. În ele vei afla mereu putere…să birui!

Caută pacea, bucuria, liniștea. Călătorește după acestea prin tine, și le vei afla la întâlnirea ta reală cu Dumnezeu.

Ia-ți adevăratul sens din El.

Cere-I Lui puterea să birui și stai treaz, veghează!

Când săgeți arzătoare vor ținti sufletul tău, ia scutul credinței și ține-l cu fermitate…așa cum faci acum cu crengile de nuc.

Rostește fără rușine, cu bucurie, despre frumusețea Cerului…

așa cum faci acum când îmi spui despre dealuri și animale și despre laptele de soia.

Rămâi harnic! …dar nu pentru a strânge în hambare ce vor putrezi.

Rămâi prezent!…dar nu pentru a te scufunda în plăceri efemere.

Înnoiește-te în duhul minții tale și îmbracă-te în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu.

S-a lăsat seara peste satul nostru. Câinii latră.

La poala dealului e vânt. Stelele și luna împrăștie miros de primăvară.

„Lumină lină

a sfintei slave

a Tatălui ceresc

Celui fără de moarte,

Celui Sfânt şi Fericit,

Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui,

văzând lumina cea de seară,

lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu;

vrednic eşti în toata vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase,

Fiul lui Dumnezeu, Cel de dai viaţă,

pentru aceasta lumea Te slăveşte.”

(Slujba Vecerniei)