Un șirag de brazi ne înconjoară cortul.
Deasupra cer, doar cer senin.
Ochii mușcă cu lăcomie din albastrul cerului. Nu se pot sătura.
Le era foame…de tot ce au uitat să privească.
Sunt un om nebun de fiecare dată când pun granițe între mine și prezența lui Dumnezeu.
Din munți alunecă liniștea spre noi. Râul își poartă referenul fără încetare, ca și cum aceasta e singura lui menire.
Vacile pasc.
Mașinile care trec pe drum împrăștiind praf n-au putere să curme liniștea.
Miros de răsină.
Fum.
Bolovani rotunzi, modelați de apă.
Iata-mă aici! pentru puțină vreme. Escapada aparține dorinței de a simplifica periodic viața noastră, de a-i forța ritmul spre încetinire. Simțurile sunt frânate fără milă, oarecum împotriva voii lor.
Mâinile sunt oprite din goană, ochii stau mai larg deschși. Timpul găsește aici o altă valență, una care mă ademenește asemeni mirosului de plăcinte pe care îl simți pe ulița satului în serile de vară.
Pentru că da, atunci când gândurile se opresc din a te goni încoace și încolo lăsându-se stăpânite de frumusețea clipei începi să te aflii pe tine, să te descoperi transformat de toate câte au fost, de toate cele prin care ai trecut accelerat și pe care n-ai avut când să le rumegi.
S-a strâns oboseală prin celulele mele. Am venit aici, tocmai aici, după zile lungi și nopți segmentate. În acest cadru al ființei mele se strecoară cu ușurință săgețile arzătoare ale celui rău, dar este o Șoaptă vie și lucrătoare pe care liniștea aceasta mi-o face auzită:
„ NU TE TEME, CĂCI EU SUNT CU TINE.”
…SUNT aici, picurând dragostea Mea în unduirea brazilor, în curgerea râului, în zborul fluturelui maro, în vântul discret ce-ți răcorește obrajii aprinși de soare.
SUNT aici! …strecurând bunătatea Mea în apa rece, în umbra deasă. în glasul copiilor tăi, în privirea semenilor tăi, în toate nevoile care bat la poarta inimii tale.
NU TE TEME!
nici de gândurile negre,
nici de toți oamenii diferiți de tine, care cerșesc la poarta ființei tale răbdare, milă, dragoste…dezordonându-ți planurile;
nici de jertfire, de pofte neîmplinite, de vorbe neprimite.
M-am aplecat și am cules fărâme din creație și le-am lipit pe niște cartoane. Apoi, am luat un creion și am scris și rescris:
„NU TE TEME, CĂCI EU SUNT CU TINE.”
Am evidențiat cu o pastă groasă de culoarea bronzului aceste litere. Pentru că da, am vrut să mă asigur că iau de aici și duc cu mine această mărturie, o împuternicire spre a păși prin zilele ce stau înaintea mea.
Certitudinea că „omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” își caută loc de poposire prin tiparele învechite ale minții mele.
Respir!
Soarele stă cocoțat pe vârful unui brad… E și el copil.
Simplificarea vieții în mijlocul creației lui Dumnezeu mă mângâie cu noi înțelesuri.
Liniștea continuă să alunece din munți și prin ea cu ecou, spre mine:
„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine.”
Eu spun doar atât:
Mulțumesc Doamne! pentru că ești cu mine.
Andreea Stanciu 
Lasă un răspuns