Iarnă…a viscolit cu teamă prin mine

„Să facă ce dorește cu mine, așa cum dorește, atât timp cât dorește.

Dacă întunericul meu este lumină pentru vreun suflet, dar, chiar și dacă nu înseamnă nimic pentru nimeni, sunt cu totul fericită să fiu floarea de câmp a lui Dumnezeu.”

(Maica Tereza)

Eu nu pot rosti asta, încă n-am curajul acesta și încrederea aceasta nealterată…dar în miezul ființei mele am lacrimi când citesc cuvintele Maicii Tereza. Ah! ce privilegiu că ajung la noi taine din umblarea sfinților cu Dumnezeu. Că dintr-o dată suntem iar ridicați din mocirla deznădejdii și a trăirii superficiale.

În satul meu s-a topit zăpada.

În inima mea e soare acum.

….

Scriu, la ceas de seară despre clipe zbuciumate de emoții, despre frig și viscol.

Dar vreau să transform în litere și Soarele, Seninul, Liniștea.

Sunt stângage. Iar mi se bâlbâie trăirile. Se simt incomodate de traseul acesta prin care vreau să le scot cu lesa din mine. Le-aș lăsa să stea, aparent liniștite, doar că observ că ele se cuibăresc în lene, că apoi cad în somn…și după o vreme se învelesc din cap până în picioare în uitare. Ascunderea lor rămâne bolovan greu…peste tot sufletul meu.

Mi-am așezat picioarele pe o sticlă cu apă caldă. Anemia îmi răcește mădularele. Câteodată îmi încețoșează gândirea și odată cu aceasta…menirea.

Nu-mi place boala. Nu-mi plac neputințele. La prima întâlnire cu ele încerc să mă salvez cât mai repede. Câteodată perioadele negre țin zile, alteori săptămâni. Se întămplă să țină ani. Poate că în taină îmi doresc o viață prosperă, fără văi, cu o nesfârșită pace, dar de fapt știu că ceea ce modelează real e suferința.

Și dacă analizez și mai profund perioadele grele, ceea ce mă sufocă atunci e războiul dinlăuntru, săgețile acelea arzătoare care iau forma temerilor, minciunile acelea cu chip de adevăr care curg cu miile, viscolul….întunericul ce mă împresură. Atunci mă simt mică, firavă, singură, atacată din toate părțile.

Și da, nu e greșit să mă simt așa. Pentru că așa sunt fără Puterea LUI, fără Prezența Lui în mine, fără îngerii Lui care mă înconjoară.

Doar că, uneori toate simțurile și toate gândurile vor să mă convingă că Dumnezeul meu nu mai există. Și nu e noapte mai neagră ca asta….și nu e viscol mai mare ca acesta.

Încă nu știu dacă există forme vizibile prin care să pot exprima invizibilul, dar știu că dupa ce trece întunericul pot vedea cum El, Dumnezeu, și-a desăvârșit puterea în slăbiciunile mele, cum a ținut toate întrebările mele în inima LUI…iubindu-mă.

Ah! Da…

Dumnezeu nu mă iubește cum vreau eu ci cum știe EL.

Pentru că iubirea LUI nu se mărginește în timp și spațiu și vederea LUI cuprinde veșnicia mea….toată veșnicia mea.

„Spuneți-mi, Părinte, de ce este atât de mult întuneric și

atât de multă durere în sufletul meu?

Uneori mă regăsesc spunând „Nu mai pot”.

Cu aceeași intensitate spun.„Iartă-mă, fă cu mine ce vrei.”

(Maica Tereza)

Au ajuns în casa noastră 2 cărți ale Maicii Tereza. Nimic nu ajunge întâmplător. Toate…toate…toate lucrurile lucrează spre binele nostru, chiar și cele ce par că strivesc și ofilesc ființa noastră.

E odihnitor să privești adâncimea sfinților și prin ea să-ți înviorezi chemarea.

Să așezi lupa pe luptele lor …și să-ți devină clară preschimbarea lor în lumină.