Sorb…din bunătățile lui Dumnezeu

Un vânt cald a cuprins ograda mea.

Păsările și-au început trilurile.

Brațele senine ale primăverii ne primesc în dansul lor.

Creația lui Dumnezeu saltă de bucurie în așteptarea învierii.

Nu știu cum ar arată viața mea fără aceste elemente vii. Cum ar fi ochii mei nescăldați în cer, în dealuri, în pomi, în animale. Cum aș deveni eu dacă în timpane nu s-ar izbi lătratul câinilor, clopotul bisericii, liniștea densă. Nu știu ce formă ar avea inima mea și toate faptele ce izvorăsc în ea dacă n-aș fi aici, încercuită de creația Lui.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.

O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.

 Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit,

dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri, El a întins un cort soarelui.

 Şi soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz:

 răsare la un capăt al cerurilor şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.”

Primii pași îi fac desculță. Așa îmi încep de o vreme diminețile.

Merg cu tălpile goale și ating pământul rece și încep să sorb cu toate celulele bunătățile înnoite.

Cu câinii în jur,

cu oaia și mieii ei,

cu veverițe care au traseu prin perii noștri,

cu căprioare care zburdă prin fața casei,

cu pruncul cel mic legat de mine, entuziasmat de acest ritual la care ia parte și el,

cu păsări colorate,

cu o fâșie de cer vizibilă și cu una Invizibilă, păstrată înlăuntrul meu.

Acestea toate strigă către mine (fără de cuvinte):

DUMNEZEU EXISTĂ!

În miezul zilei mă opresc și merg în țarcul oilor. Iau lângă inima mea mieii, îi iau pe rând, îi lipesc apoi de obraji, respir cu nasul cuibărit în blana lor moale, închid ochii și las loc bucuriei să îmi locuiască celulele. E tihnă în acele clipe. E un dar. E un canal prin care ajunge la mine mireasma Cerului.

În jur sunt peste tot amprentele dragostei LUI.

Sunt îmbibate în toată Creația urmele bunătății Lui.

În om e un loc gol pe care nimic nu-l poate umple în afara prezenței LUI.

E o sete, un tânjet, un dor, un strigăt după salvare din nonsens.

Știu, există mii și sute de mii de lucruri care ne distrag. Le am și eu pe ale mele. Adesea mă risipesc înlăuntrul meu făcându-le loc. Uneori lipsesc și eu din propria mea viață. Rătăcesc pe terenul imaginației, purtată de felurite gânduri, ademenită de pofte ale firii mele.

Rugăciunea e cea care mă culege din risipiri.

E singurul punct fix în care mă pot aduna din rătăcire…

E locul în care oricât de frântă aș fi, oricât de deznădăjduită, rănită, apăsată primesc odihnă.

Pentru că rugăciunea e locul meu de întâlnire cu Dumnezeu.

„în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost…”

„Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”

Și nu vreau să închei fără a lăsa aici o rugăciune. Te invit să faci liniște în tine, să asculți.. și apoi să mergi mai departe dăruind din bogațiile tale vizibile și din cele invizibile.