Iată cum pot schimba lumea! (săptămâna 6)

„Cândva a fost găsită o inscripție în închisoarea din Schliselbourg:

Cu Hristos suntem liberi și aici, iar fără El și libertatea este închisoare.”

(Antonie Bloom – Despre credință și îndoială)

Dimineață! Deschid ochii și ei sunt întâmpinați la intrarea într-o nouă zi de bunătățile lui Dumnezeu, înnoite. Luna plină e îngropată în lumina răsăritului ce vine tip-til făcându-și din aripile mierlelor oglindă. Gaițe. Coboară în zbor din crengi înalte și printre ele izbucnește un salt. E o veveriță care traversează singură de data aceasta perii. Sub ei, oaia și mieii rumegă.

Prin geamuri, pătrunde odată cu lumina unei zile noi, zgomot de tractor prin pământ înțelenit.

În ultimele două primăveri am avut simțurile anesteziate în depresie și n-am reușit să gust, să mă las învăluită de frumos. Putința de a simți din nou e o înviere… Mierlele ciripesc fără astâmpăr.

În ogradă au pocnit mii de flori albe. Mireasma lor coboară din pomi și pătrunde prin nări în ființa mea.

„În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui,

puterea Lui veşnică

şi dumnezeirea Lui

se văd lămurit de la facerea lumii,

când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. ”

(Biblia)

E ultima săptămână a unui post cu valențe imense. E săptămâna mare și zilele ei compun cadrul în care eu pot medita la cuvintele Mântuitorului meu, la Cina cea de taină și la pregătirea pentru pătimire, pot să vizualizez mai atent crucificarea Lui și nenumăratele mele păcate…purtate.

Aici, printre flori de corcoduș, la poala acestui deal, mă pot adânci într-un punct al istoriei de acum peste 2000 e ani ca să înțeleg unde și cum a avut loc eliberarea mea de sub robie.

Am atâta nevoie să îmi îngenunchez gândurile, pornirile, faptele, nevegherea, să-mi recunosc păcătoșenia, patimile cu groase rădăcini și apoi să cer iertare..pentru ele.

Atâta nevoie să aduc sub ochi cuvintele Mântuitorului meu și lucrarea Lui, să mă adap din ceea ce El a propovăduit pe pământ, să-mi înnoiesc în permanență mintea și toate stricăciunile ce răsar prin ea.

 „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!”

De El…

Cuvintele Lui să cearnă planurile mele și voia Lui să cearnă voia mea.

Efraim, copilul cel mic, a ieșit ca o săgeată pe ușa casei și a năvălit peste dorința mea de a mă retrage, a dat buzna în însingurarea mea.

Îi privesc ochii ce au devenit scântei când m-au aflat și continui să scriu cu el aici pentru că de data asta nu vreau să îi sting bucuria. Încerc să îl privesc, să îl ascult, să îl simt…cu inima.

E o ocazie să însușesc devenirii mele rânduri citite într-o amiază cu cer albastru:

„…adevărata vedere a omului vine din inimă și nu din creier. Doar inima este cu adevărat văzătoare și doar ea poate descoperi profunzimi pe care mintea nu le poate pătrunde…”

(Antonie Bloom)

Planeta e învelită în liniște. Oamenii ei sunt adăpostiți în casele lor. Câteodată acestea pot deveni închisori, dar totodată au putința de a fi transformate în chilii ale devenirii noastre în cele de Sus.

Când ele par prea închise pentru vechi obișnuințe sau ritualuri, atunci gândul că Hristos poate oferi eliberare se prelinge lin peste așteptări, peste vise, peste planuri.

Iar Hristos nu e o închipuire, nu e o plămădire a unor minți disperate.

El e o Persoană. E Dumnezeu întrupat. E singura Cale, singurul Adevăr, singura Viață.

Eu trebuie să mor împreună cu El, să îngrop omul cel vechi și firea mea și apoi să trăiesc mai departe împreună cu El. Moartea aceasta doare teribil de rău.

Voia mea ca un vulcan îngropat clocotește înlăuntru arzând.

Revărsarea ei potolită la Șoapta Lui în mine zdrobește.

Doar mirosul Cerului care așteaptă să se pogoare în mine de fiecare dată când aleg să mor mă împuternicește.

Aceasta-I Calea!

Acesta-I Adevărul!

Acesta-I Viața!

iar mii de ani, sute de împărății, milioane de voci n-au reușit să-L stingă.

Dacă L-aș primi și L-aș lăsa să-mi alcătuiască faptele, atitudinile și vorbele cu voia Lui aș aduce Împărăția Lui în mine încă de acum și mai apoi ea s-ar duce spre cei din jurul meu.

Sus s-avem inimile!

S-avem pașii ce-i facem spre sărbăroarea Învierii scufundați în cuvintele LUI.

„Voi sunteţi lumina lumii.

O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.

 Şi nimeni nu aprinde un felinar ca să-l pună sub un oboroc, ci îl pune pe un suport şi astfel el luminează tuturor celor din casă.

 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor,

ca ei să vadă faptele voastre bune

şi să-L slăvească pe Tatăl vostru,

Care este în ceruri.”

Un părinte spunea:

”Vreau să schimb lumea schimbând un singur om, pe mine însumi.”

Cuvintele lui îmi revin ca un motto în fiecare post…