Scrisoare…cu dor și dragoste pentru frații și surorile mele în Hristos (săptămâna 5)

Stau…soarele m-a îmbrățisat.

Lumina lui alunecă prin celulele trupului meu cuprins de dor.

Maro, câinele nostru s-a întins lângă banca de lemn, și-a abandonat și el planurile și se scaldă în lumină și căldură.

Adierea vântului a provocat un dans pe sfoara cu haine umede.

Din sat nu urcă nici un sunet spre casa noastră. Se odihnesc drujbele, tractoarele, oamenii. În schimb, există ceva ce se aude fără întrerupere în aceste zile: triluri și zumzete. Pe deasupra foșnet de aripi grele din timp în timp.

Acest amestec de sunete și imagini e unul din modurile prin care Creatorul meu mi se revelează, unul din mijloacele prin care Harul vine spre mine și mă provoacă să închid ochii și să spun: „Slavă Ție Doamne! Slavă Ție pentru toate bunătățile și îndurările care se înnoiesc în fiecare zi, în orie vreme…dacă noi ținem palmele și ochii întinși ca să le primim.

Am găsit câteva rânduri într-o carte dragă. Tocmai acum când aveam nevoie să știu. Nimic nu e întâmplător.

„Astăzi mașina, copiii și câinele, detectorul de incendiu și mașina de spălat vase. doctorul și întreaga lume și întregul ei sistem economic pot să ne lase baltă. dar îndurările lui Dumnezeu nu pot și nu vor eșua, iar credincioșia Lui nu este doar măreața, este de neclintit.

Dumnezeu care a iubit atât de mult această lume sfâșiată încât a dat, nu s-a oprit vreodată din a da. Nu va înceta să facă asta. Este doar mila Lui cea care ne susține de la un moment la altul, și totuși noi umblăm cu un aer de neobrăzată indiferență.”

(Ann Voskamp – Calea împlinirii)

Și așa cum stau, nedorindu-mi să evadez într-o altă realitate, cu gândurile și simțurile înfipte în clipa aceasta, în singura certitudine a acestei lumi, alcătuiesc o scrisoare. O plămădesc din dragoste și cu dor pentru frații și surorile mele, pentru mădularele Trupului lui Hristos, pentru toți aceia care sunt sfărâmați și obosiți, pentru cei risipiți printre vești rele care au pus în locul Cuvântului lui Dumnezeu orice altă sursă, pentru cei ce au în adâncuri frica, pentru toți cei care au uitat de unde ne vine adevărata viață și bucuria deplină.

Dar nu o plămădesc doar pentru frații și surorile mele în Hristos ci și pentru mine, căci și eu asemeni tuturor mă aflu în luptă, încolțită de primejdii ce nu se văd și atacată de săgeți arzătoare, de uneltiri ale întunericului.

Iubiții mei, „întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui.” Acum și în orice vreme.

Și  să nu uităm nici acum că „noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui ci  împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.”

Știm? Oare mai știm că așa „cum ne sunt gândurile așa ne este viața?” (Starețul Tadei)…iar izvorul faptelor, al vorbelor, al gesturilor rămâne inima. Nu!!! Nici unul dintre noi nu avem ca unică hrană a ființelor pâinea. Cu toții ne hrănim cu ceea ce lăsăm să intre prin ochi și urechi înlăuntrul nostru.

Și fiecare dintre noi devenim, în fiecare clipă devenim…

Din depărtări latră alertat un câine. Se aud voci de om.

Voci de om…în fiecare om locuiește o împărăție.

Miroase a cer senin.

Fire de iarbă frânte de oi.

Pași prin fire uscate.

E primăvară.

Iubiți frați și surori, haideți să lăsăm ogorul sufletelor să fie arat de Dumnezeu și în lumina Lui să veghem la fiecare sămânță care încolțește în noi, la fiecare vlăstar transformat în vobă, faptă, energie. Haideți să ne facem gândurile toate rob ascultării de Dumnezeu și să smulgem fără milă buruienile acelea care se strecoară încolăcindu-se în jurul vieții noastre dorind să înghită Împărăția lui Dumnezeu din noi!

Să deosebim cu trezvie lucrurile alese, să nu încetăm în a căuta mai înainte de ORICE pe Dumnezeu și voia Lui.

E o vreme în care stăm izolați în casele pentru care ne-am dat anii vieții, pentru care trudim de la răsărit până la apus și ACUM avem șansa să descoperim că împărățiile noastre sunt goale și neputincioase, ele nu ne pot împlini în miezul ființei deși noi ne consumăm anii vieții ca să le clădim. Acum, stând înlăuntrul lor avem timp să medităm și să începem sau să continuăm să clădim în noi o realitate care trece de granița morții.

Știu, suntem cu toții izolați și aparent captivi, dar oriunde am fi și întotdeauna Adevărul ne face liberi. Pentru că Adevărul e o Persoană care așteaptă să ne cuprindă inimile cu pacea Lui.

Haideți să gustăm din Dumnezeu, să vedem cât e de bun și să căutăm loc de odihnă la El: pentru toate suspinele. întrebările, durerea și dorul nostru.

Să ne vărsăm inimile înaintea Lui ca să căpătăm eliberare din toate lucrurile care ne încătușează și ne sufocă menirea.

Aș vrea să aud cum curg din inimile voastre râuri de apă vie și de îndată voi știi că n-ați încetat să credeți în El, că nu v-au îngropat vuietele de frică și deznadejde, că voi n-ați uitat că doar respirând Cer putem rămâne lumină.

De câteva nopți mi-am așternut patul în fața geamurilor. Mă abandonez în somn având urmele lunii pe chip. Înghit prin retină stele. Și în acest cadru îmi aduc aminte de voi. Unele chipuri se strecoară în visele mele. Altele se arată ca amprente vii pe ceea ce sunt eu azi.

Folosesc rugăciunea ca pe o cale de a mă întâlni cu voi…

Deschideți dragii mei! Deschideți toate ferestrele prin care vine Cer spre voi și rămâneți lipiți de inima lui Dumnezeu, „care a făcut cerurile și le-a întins, care a întins pământul și cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, și suflet celor ce merg pe el.”

Îmi închei scrisoarea prin cuvintele Apostolului Pavel căci n-am altele mai pline de nădejde:

„…gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” și „harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toți” oriunde ați fi…

Andreea, sora voastră…

PS: Fotografiile din acest articol sunt fragmente rupte din viața noastră la sat, în primele zile ale lunii aprilie.