Rânduri la ceas de seară (1)

În camera mea miroase tare a viață. Doi prunci dorm lângă mine și unul înlăuntrul meu.

Scap câteva lacrimi direct din centrul inimii și încerc să adun ziua în cuvinte, să compun o filă de jurnal, un fel de rezumat al tuturor celor prin care Dumnezeu mi-a mangaiat ființa.

E liniște, Stelele nopții tac. Glasul greierilor încununează liniștea, Nu latră nici un câine.

Liniște nu înseamnă să nu auzi nimic, ci să auzi acele lucruri care lasă loc să coboare glasul Creatorului în tine, care nu acoperă oglinda cea adevărată.

„- Efraim, ție ce îți lipsește?

– Nimic. De fapt îmi lipșește ceva. Dumnezeu. Vezi că sunt rău, înjur, mă enervez.”

Acest dialog a creat spațiu de reflexie în mine. L-am avut cu pruncul meu, cu acela care de 6 ani locuiește în cuibul meu și pe care nu îl vezi aproape niciodată stând. Ochii îi erau umezi și inima larg deschisă, când mi-a răspuns.

Un duh al răutății mi-a bântuit gândul și simțirea. Timp de o saptămână m-a chinuit…

Câtă neodihnă aduce răutatea în om!

Cât de tare ne sufocă dorința de a controla.

E ca și cum ai merge pe un câmp plini de spini și urzici, cu picioarele goale, într-o zi caniculară…fără apă. E ca și cum ai prinde de o tavă încinsă fără să mai poți să dezlipești degetele de pe ea.

Când ochii ne sunt tulburi și cuvintele grele, îi rănim pe alții, dar cel mai tare ne croim nouă propriul iad, propria scufundare în beznă.

„Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.”

(Biblia)

Am citit de curând că smerenia alungă demonii.

Se cuvine să medităm la asta!