Saptamana noastra in spital – catre fiul meu

Dragul meu fiu,

Suntem din nou acasa, dupa lunga noastra saptamana de spital. Ma gandeam sa insemn aceasta experienta, sa nu treaca fiorii ei, sa nu treaca parfumul acelui salon de la capat de culoar…pentru ca stiu ca pentru amandoi a fost un fel de aventura, o lupta cu bolile noastre, cu neputintele si fricile ce le purtam in buzunarele sufletelor.

Aceasta aventura a inceput intr-o zi de vineri. Te-ai trezit cu dureri de gat si ai inceput dupa o vreme sa vomezi…

Ziua a fost o continua incercare de a intari trupul tau mic.  Seara am hotarat sa mergem la UPU..pentru ca nu mai puteam sa te trezim si fiecare inghititura de ceai era combustibilul pentru urmatoarea tura de voma. Ti-am imbracat trupul fragil si incercam sa te tin de vorba… Era monologul meu de durere si speranta…cu tine si pentru tine.

Imi pare rau ca nu am stat de mana cu tine cand ti s-a pus prima branula. Nu mi-au dat voie… Din spatele usii asteptam cu nerabdare acel moment al reintalnirii cu tine. Nu as fi vrut sa te simti abandonat in maini straine. Vroiam sa te asigur ca in greul cel mai greu te poti sprijini cu gandul si inima de mine. Plecarea mea de acolo a fost grea, dar a fost sprijinul tau pe Dumnezeu. Nu ai plans. Erai fara putere. Nici un protest, nici o lacrima….Un abandon total in Bratele unui Tata bland care cunoaste fiecare firicel de sange ce strabate trupul tau. Mi-ai confirmat…ca Dumnezeu a fost cu tine. 

Am stat doua ore acolo, pe un fel de pat… tu conectat la perfuzii, eu conectata la gandul ca toate lucrurile lucreaza spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.

Te-am invelit cu jerseul gri si te-am rugat sa ma strangi de mana dreapta, ca sa simt puterea ta. M-ai strans cu toata puterea ta…pana am lacrimat…de bucurie ca te am.  

Am mancat o banana si am castigat energie sa te hranesc cu ceai de menta si sticsuri…ca sa te umple si pe tine energia. Nu ai mai vomat, dar pentru ca analizele tale vorbeau despre o infectie am fost trimisi la un spital…de copii.

Acolo mi s-a dat voie sa fiu langa tine la consultatii, testari de antibiotic, recoltari. In prima noapte am dormit greu…si putin. Dimineata ma inviora puterea ta, si viata din tine. Patul pe care l-am impartit se continua cu o fereastra…pe care dupa cateva zile soarele dansa primavaratic. Ritualul tratamentului, al meselor, al vizitelor a trasat prin noi o experienta clara…o confirmare a faptului ca in lume vom avea necazuri. 

 

Nu stiu ce ne-am fi facut fara cantecul …Am bucurie ca fantana….

A fost imnul acestei aventuri…in care am suferit, am intalnit oameni noi, ne-am jucat, ne-am imaginat, am mancat, am cunoscut injectiile, recoltarile de sange, plansul altor copii si biruinta.

Ai iesit din spital bucuros, cu ghiozdanul rosu in spate…cu winnie in el. Ai facut cu mana fara sa intorci privirea. Aveai ochii atintiti spre poarta si paseai hotarat…biruitor.

Toate lucrurile lucreaza sprea binele celor ce se tem de El…

Am bucurie ca fantana

Am o pace ca o mare

Am iubire ca un fluviu

In Inima Mea…