Săptămâna 5 (din cugetele inimii mele)

Cald în inima mea, cald de bucurie!

Pruncul din mine se mișcă prin mine. Mișcările lui vin spre a întâlni degetele mele care se plimbă pe pielea întinsă. Vine spre ele ca și cum ar fi strigat, ca și cum l-aș chema pe nume spre a-l îmbrățișa cu bucuria ce s-a strâns în mine de mai bine de 5 luni, vine să-i cânt cu iubire despre cum a apărut el în mine, despre cât de mult înseamnă pentru noi viața lui.

Cuprinsă de emoție închid ochii. În acest fel îl pot simți și cu inima. Cu buzele încep a trimite spre el un cântec:

„Dacă într-o tainică vreme
Din lut cineva m-a făcut
/: Şi dacă sunt om şi nu vierme
O Doamne aşa ai vrut Tu :/…”

Pruncul cel mult iubit și așteptat se împinge cu picioarele în mâna mea, ondulând în două puncte paralele burta mea. Mă aude. Iar eu îmi pierd gândurile în această specială întâlnire. Uit că ar fi lucruri de făcut prin casă, uit că timpul strop cu strop se duce și câștig clipa fiind cu totul prezentă în ea.

E singurul mod în care viața e cu adevărat trăită: prin a fi prezent AICI și ACUM.

Unde suntem noi în timp ce darurile lui Dumnezeu curg spre noi într-un prezent continuu?

Prin ce trecuturi sau prin ce viitor ne pierdem viețile? Bolnavi nediagnosticati suntem cu toții când alergăm în realități inexistente negând prin indiferență tot ceea ce primim în acest ACUM și AICI. Ne aruncăm mereu mintea în cele ce au fost ori în ce cele ce ar putea veni și stăm astfel prizonieri. Ne eliberăm câteodată pentru câteva clipe, dar îndată căutăm să ne prindem sufletul în cătușele absenței de la propria viață.

Se întâmplă rar să fim: cu inima și mintea la partenerii noștri, la copii, la întâlnirile cu cei dragi, la cele ce Dumnezeu le-a pus în natură, la gustul mâncării din propria farfurie, la atmosfera din propria casă, la reacțiile spontane ale oamenilor, la sunete, la culori. Rătăcim departe de propria viață și constatăm din când în când că absența ne-a acoperit ființa cu deprimare, că parcă deși ne-am înconjurat cu lucruri multe suntem săraci. că deși avem oameni lângă noi suntem singuri. Paradoxal. Și totuși atât de evident încât avem nevoie să ne acoperim ochii prin fel și fel de distarcții: jocuri, internet, cumpărături, petreceri, în care suntem dintr-o dată prezenți, dar în urma lor ne descoperim cu sufletul gol.

Semnale de alarmă! Vrem să trăim și parcă nu mai știm…

Hai să exersăm asemeni unui nou născut trăirea prezentului. Azi vom putea mai puțin ca mâine…dar poimâine s-ar putea să știm a ține în mâini ceea ce ni se dă în dar clipă de clipă. Vom putea să stăm conectați la chipurile dragi fără să ne gândim la altceva, sorbind, mulțumind, lăcrimând de cât de mult ni se dă.

Suntem atât de bogați în această clipă!

„Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.”

(Biblia)