5. Dragului meu Efraim…scrisoare

Puiul meu mic, aș plânge în hohote în dimineața aceasta…dacă nu m-aș îneca în propriul plâns.

Aș plânge pentru greșeli, pentru erori, pentru clipe în șir pe care le-am trăit fără să am inima învelită în dragoste. Aș plânge pentru toate clipelea acelea în care plânsul tău m-a condus la disperare și oboseala m-a împins să exclam mizerii, să văd trupul tău mic o mare piedică ce stă în calea liniștii mele.

Aș plânge de bucurie totodată: bucurie cî în toată nebunia firii mele păcătoase se scrie ca un susur pe pereții timpanelor o Șoaptă:

„E pruncul Meu. Ți l-am încredințat pentru o vreme.”

Când cuprind realitatea aceasta mă trece un fior din creștet în tălpi și mâinile care vor să te scuture cu ură te cuprind brusc cu drag și te aduc lângă pieptul meu, spre acel centru al ființei umane în care trăiesc emoțiile. Atunci te strîng ca pe o comoară fără seamăn și închid ochii ca să plămădesc cererea de iertare: Tatălui tău, Celui căruia Îi aparții de fapt, Celui care te-a pus pentru o vreme în casa mea: ca să fac din tine ucenic al Luminii.

Ah puiule! aș plânge o viață de durerea păcătoșeniei mele împletită cu bucuria Harului Său.

Efraim iubit, chipul tău e aproape mereu un zîmbet larg. Parcă te-ai născut cu bucuria cusută pe el. Iar eu parcă nu pot, mereu șchiopătez în a pășii pe calea bucuriei reale care nu are nevoie de motive repetate ca să fie… acea bucurie care există pentru că existăm, pentru neasemuitul motiv că ne suntem unii altora însoțitori pe drumul mântuirii.

Sunt adesea obosită, dar ce m-aș face cu această oboseală dacă nu aș fi îndrăgostită de chipul tău, energizată, încurajată? Ce m-aș face dacă nu mi s-ar topi egoismul de dragul trupului tău mic care explorează lumea aceasta mare? cum m-aș mai ridica din patul neputințelor mele dacă aș uita că ești ucenic, că ești cea mai înaltă formă de slujire pe care o pot avea în această etapă? Cum aș putea continua când mă dor toate încheieturile, când îmi ard ochii de nesomn, când amețesc, când nu mai aud clar?

Cum aș putea să alerg cu tine, pentru tine, de dragul tău când picioarele îmi sunt bolovani?

Cum aș reuși să privesc ore în șir jocul tău, mâinile tale firave cum ating obiecte, mersul de-a bușilea printr-un spațiu închis…cum?

Cum…cum, dacă n-aș știi ce ești tu în esență?

Ah! cum trebuie să mă jertfesc, să mă frâng, să mă abandonez…ca să pot fi susținător al începutului tău în această lume.

Și da! recunosc…

Adesea cârtesc, strig, plâng.

Nu o dată am privit cerul înstelat având strigătul mut în inimă: „Unde ești Doamne? Mă prăbușesc.”

Puiul meu mic, ești atât de mult!

Oricât m-ar durea jertfirea aceasta (a pasiunilor, a timpului meu) în adânc de mine știu că ești mai prețios decât orice album creat, decât orice articol scris, decât orice diplomă sau promovare în carieră. Podiumul invizibil al caselor noastre poate să pară o prăpastie a frîngerii…dar el rămâne podium, poate singurul podium real.

Sângerez…orice cruce pe care o ducem, orice clipă răstignită pentru alții te face să sângerezi pe dinăuntru. Orice scutec schimbat, orice hrană pregătită, orice obicei repetat prin care faci ceva pentru alții (mai ales pentru cei din casa ta) rupe din tine și doare, rupe ca să te întregească în esență.

E nespus mai ușor să faci fără consecvență lucruri pentru cei din afara casei tale, dar adevărata mea devenire are loc aici, în casa noastră aflată la poala dealului de piatră, cu tine agățat de mine, cu plânsul tău în timpanele mele.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce sculptează în mine prin tine. De câteva luni mă lucrează intens în atelierul Iubirii Lui pentru mine.

Ah! Ah cât te iubesc. Da, pe tine, cel ce ești ucenic și unealtă a devenirii mele…

Vreau să știi că mi se topesc toate neputințele când tu întinzi mâinile spre mine cu disperarea de-a primi iubire și eu te iau sus de pe podea și te ridic. Atunci cuprind parcă tot cerul în brațe, iar tu te scalzi cu fața și cu toate mădularele în a mea îmbrățișare.În acest gest al întîlnirii noastre se evaporă tot ce frânt și se sădesc în mine noi puteri.

Ești prețios!

Și deși eu mă simt nevrednică în a modela firavul tău început Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit cu un așa mare DAR, înviorându-mă cu Puterea Lui care se desăvârșește în toate slăbiciunile mele.

Te iubesc!!!!!!!!!!!