Bună Andreea…ești bine?

E o dimineață rece…de martie.

În jur zăpadă îngropată în raze de soare. Prin grădina albă fiecare animal se plimbă pe cărarea poftelor lui.

Eu îmi croiesc în singurătate și pustiu o cărare, propria cărare a acestei dimineți. Soarele îmi face o chemare suavă, clipește cu lumină inimii mele și mă îndeamnă să-mi fac curaj să ies din închisoarea gândurilor mele. Las casa, hainele ce așteaptă să fie așezate, vasele ce așteaptă să fie spălate și pe toate celelalte ce mă mint că sunt o urgență și fac pași.

Pași în pijamaua mea pufoasă, cu o cană cu cicoare în mână…pași care mă conduc spre leagănul din lemn. De luni de zile stă proptit în fața casei și iată că azi a venit vremea lui, vremea să mă sprijine în timp ce sorb cicoarea și vântul, în timp ce gust ca un copil din frumusețea acestui loc, a acestei zile.

Dealurile înalte, cu copaci crescuți din ele sunt clătinate de un vânt cald. Se aud păsări. Unele păsări vestesc bucuria, reînvierea verdelui, vestesc vremuri mai bune.  Cele de azi au vestit timpanelor mele bucuria. Pentru câteva clipe mi se dăruiește senzația abandonării la marginea mării…cu briza prin firele de gând pribeag.

Ce lucru fără seamăn e acesta. E de neexplicat cum toate aceste elemente devin Brațele lui Dumnezeu în care poți să stai abandonat și să plângi, fără rușine, fără timiditate…ca un uituc care nu mai știe că poate fi atât de bine. Să plângi și să coboare pe râul lacrimilor tale poveri, dureri, apăsări…spre Palmele Celui ce te-a creat.

Mi-a fost dor să scriu, dar am avut gândurile încâlcite. Dumnezeu a trimis unelte pt ordonarea lor, pentru eliberarea lor din încețoșare…

Ieri, primesc un mesaj pe telefon:

”Bună Andreea…ești bine? Sunt o admiratoare a blogului tău…Am vrut doar să știu că ești bine.”

Cum se apleacă Dumnezeu asupra oricărei stări, asupra oricărei zile ca să te poată vindeca. Pentru ca da, dragă admiratoare, pentru mine întrebarea a coborât din inima lui Dumnezeu, pentru mine ai fost o unealtă sfântă prin care El vrea să aud că Îi pasă de mine mai mult decât mintea mea obosită își poate imagina.

Întrebarea Lui a coborât atunci când eu mă sufocam în zeci de întrebări, când plină de emoții vărsam lacrimi, când eram confuză și mă simțeam femeie fără frumusețe…

”Dacă sunt bine n-aș știi să spun, depinde la ce mă raportez când mă gândesc la asta. La binele acestei lumi gândindu-mă nu sunt bine. Am ochii încercănați de oboseală, nu fac nimic productiv, nu mă pot mândri cu un look de invidiat, sunt uitucă, împiedicată…

Dar cresc cu toate neputințele mele 2 veșnicii…”

Și inima mea de mamă însetată a primit un răspuns, un leac, un mărțișor vrednic de a fi agățat direct pe inima însetată. Eu îl trimit spre toate mamele care au obosit, spre toate cele care nu se mai simt frumoase, spre toate acelea care sunt confuze…

„NU CONTEAZĂ CUM ARĂȚI AZI…

EȘTI O FEMEIE FRUMOASĂ, CARE NU ARE NEVOIE DE ARTIFICII PENTRU A ARĂTA BINE…

EVENTUAL DE CEVA MAI MULTĂ ODIHNĂ.

DAR FRUMUSEȚEA TA VINE DIN INTERIOR ȘI COPLEȘEȘTE EXTERIORUL.”