Dor de soare, inimii mele

Plouă iute, direct pe inima mea fără acoperiș.

Și cum vin fugăriți toți picurii străpung…lăsând fisuri în urmă.

Fisurile inimii sunt ca niște vulcani din care dragostea se pregătește să erupă, să se verse, să se metamorfozeze într-un traseu clar.

A răsărit verdele pe sub perii bătrâni. Se întinde lin dincolo de capetele retinei mele, ca un covor proaspăt împletit din frunze fragede.

Eu măsor primăvara cu inima plină de răni, agățându-mi nădejdea de Dumnezeu.

N-are El răspunsuri la toate întrebările mele: haotice, nebune, copilărești?

N-are El leacuri cu care să închidă zbuciumul rece al minții mele, clarificând pentru a o mia oară amneziile mele?

Iată-mă cocoțată pe un pat, singură. Arunc câte un gând așa cum arunci pietricele în lac. Eu le arunc spre centrul ființei și măresc conștient pulsul inimii. Ea n-are arme să respingă.

Mă gândesc cu gânduri și fără gânduri la neputințe, la aripi rupte, la picioare împunse. la mâini zgâriate.

…și peste toate gândurile mele fulgeră cu Lumină. Raze puternice cuprind peticul locuit de noi. Sunt calde, cu potențial să aducă eliberarea emoțiilor vechi ce s-au bătătorit pe pragul inimii.

Ce bine că e primăvară!

Ce bine că s-a reunit corul păsărilor ce seamănă vindecare în inima de om.

Nu-i așa că suntem mai bogați când soarele ne mângâie obrajii? Mai frumoși când îmbrățisăm căldura lui după ce ne-am zgribulit în neputințe? Nu-i așa că fiecare zi e o șansă nouă pentru înflorirea bucuriei în inima noastră?

Și dacă totuși încă ne mai doare…să ne rezemăm pe o rază de lumină ca să reînvățăm să fim și noi LUMINĂ.

Sunt bucuroasă! pentru că dincolo de tot ce se vede și nu se vede stă Cineva care veghează, care nu doarme, care lucrează neobosit la împlinirea planurilor Lui perfecte.