Am nevoie să plâng Doamne.
Să plâng până vei auzi lacrima mea îndurerată, să plâng de dorul Tău, de dorul nostru.
Mă ustură durerea și toată neputința de a mă ridica din mine și a păși spre alții, mă ustură înstrăinarea de inima Ta caldă.
Mă simt singură fără Tine locuind în mine, singură și uscată pe un teren abrupt…ca și cum aș cădea într-un gol întunecat.
……
Ce bine Doamne! Ce bine e când vii să întâmpini lacrimile mele care urlă de singurătate și încet începi să mă locuiești.
Oricât de jos aș fi, cu Tine în mine ajung pe stâncă.
Dragostea Ta și toată bunătatea Ta sunt leac pentru pustiu.
Ah!…ce dor neștiut păstram în adânc de mine.
Dorul de TINE.
Locuiește-mi celulele și ridică-mă și azi din mocirla păcatelor și a egoismului meu și redă-mi visele noastre.
Doar cu tine în mine toate au și toate primesc sens. Doar așa…
Pecetea prezenței Tale umple, îmbracă, limpezește, dăruiește claritate.
Orice pas fără Tine e inutil, e gol, e nonsens.
Vino și umple cu SENS mișcarea mâinilor mele și a tuturor gândurilor care au rătăcit până acum pe cărări străine, prin locuri întunecate.
Vino de mă umple: cu TINE.
Andreea Stanciu 
Lasă un răspuns