Ochii mei, ochii mei ating frumusețea acestei zile și inima mi se înmoaie …așa cum se înmoaie ceara când e atinsă de căldură. Oare și inima mea devine astfel modelabilă?
Conturul luminii e alcătuit din frunze galbene. Câte o pasăre neagră trece prin acest tablou…
Săgeți îmbibate în dragoste…
Ce dimineață! Ce culori! Ce îndurări stau înșirate înaintea ființei mele.
Ziua aceasta e de fapt șansa mea îmbrăcată în toamnă, șansa să mă fac tot mai mult asemeni Lui, să strecor prin ochii și mâinile mele bunătatea Dumnezeului meu.
Mă ridic din pat și fac pași prin această șansă.
Copilul cel mic, un energic înnăscut, e lângă mine.
Și cel mare asemenea.
În această vreme ni se intersectează universurile de gândire și simțire aproape în permanență.
Am pauze scurte…în care mă pierd dacă nu respir Cer.
Pentru că a fi mamă implică și un război nevăzut. Nevegherea mă aruncă în confuzie, repetatele conflicte dintre ei în disperarea că ceva nu fac bine, că undeva m-am împotmolit din a înțelege care e rolul meu în astfel de momente.
În procesul acesta cu importanță veșnică sunt șlefuită și eu.
Copiii mei sunt tratamentul viu prin care Creatorul îmi atinge limitele oboselii, ale egoismului, a fricilor nenumărate și mă trece dincolo de ele. Îmi injectează printre gânduri de neputință și renunțare avânturi noi. Îmi compune din căderi scară spre adevărata devenire dacă am curajul să mă opresc și să caut voia LUI.
În paralel se produc deveniri…a mea și a lor.
Nu mai sunt ce am fost. Fiecare ființă ce a devenit parte din mine e totodată și o daltă cu care Creatorul sapă în colțurile mele ascuțite.
Am citit și m-a mișcat:
„Creierul nostru este făcut să suprapună reprezentările neuronale ale sinelui cu reprezentările neuronale ale persoanelor apropiate.”
(Revista Familia Ortodoxa)
…………….
Pisica toarce la picioarele mele.
Foșnet de frunze uscate sub labele groase ale mioriticului nostru.
Grădina pare o explozie de iubire colorată în culorile mele preferate.
Eu stau…stau în loc.
E un cadou pe care mi-l fac mie și celor mai dragi mie.
Îmi las inima să se rotească în jurul voii lui Dumnezeu.
Croiesc o cărare chiar și acum …când am ales să mă opresc.
Cum ar arăta lumea dacă am sta mai mult pe loc,
să tragem în țesuturi o porție mare de Cer?
Cum ar fi relațiile noastre dacă în noi ar locui tot mai mult Dumnezeu?
E-adevărat! avem sufletul măcinat de răni. Nu ne-am mai făcut timp să iertăm. Și tot alergăm…
Răutatea și judecarea aproapelui stau ca mâlul prin jgheaburi împiedicând Harul să curgă prin noi spre alții.
Dar ziua asta e o șansă!
…să mângâiem, să încurajăm, să ridicăm, să întindem din cupa preaplină către cei pe care îi vedem în nevoie.
„Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul.
Umblați deci ca niște copii ai luminii.
Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire și în adevăr.”
(Biblia)
Andreea Stanciu 
Lasă un răspuns