E aproape iarnă…deși e încă cald și mai sunt frunze verzi pe vlăstarii de corcoduș.
E aproape iarnă…deși țâșnesc muguri verzi prin ghivecele rătăcite prin grădină, pe straturile înălțate și pe tot teritoriul inimii mele.
De geamul dimineții se lovește o pasăre. Zborul ei e o alifie neașteptată care pătrunde dincolo de retina mea, trezindu-mi bucuria.
Încep ziua privind chipurile copiilor mei. Ei sunt o sinteză a celor dinaintea lor,un fel de oglindă vie în care neputințele mele se reflectă…iar eu, încerc să muncesc la devenirea mea pentru ca mireasma Cerului să se oglindească și în ei.
În mine se aude blând:
„Orice amărăciune,
orice iuţime,
orice mânie,
orice strigare,
orice clevetire
şi orice fel de răutate
să piară din mijlocul vostru.”
Soare.
Lumină lină se prelinge printre gene direct spre miezul ființei mele.
Nici un gând nu se zbate.
Pisica aleargă prin grădină laolaltă cu umbra ei.
Veverițele se joacă prin perii cei înalți.
Postul Crăciunului reunește de fiecare dată pacea cu mădularele mele, îmi culege risipirile și mă îndeamnă fără sunete să las să ia Hristos chip în mine, mult și tot mai mult…iar eu să mă micșorez. Căci cum altfel poate crește El în mine? Unde să aibă loc bunătatea, mila și iertarea dacă eul meu mândru și orgolios, lacom și plin de răutate nu se face mic…și tot mai mic?
Din când în când, așa, pe neașteptate, mi se revelează impactul pe care umblarea mea cu Dumnezeu sau fără de El îl are în viața copiilor mei. Mă cutremur, îmi realiniez prioritățile…îmi îmbrac cuvintele și gesturile în pocăință. Și încerc să pun început bun felului meu dea a ma raporta la soțul meu, la pruncii mei, la oaspeți, la vecini, la prieteni, la oamenii de pe drum.
„Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii,
miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul,
cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.”
Presar fotografii, clipe rupte din infinitul frumos.
Le pun aici ca pe o marturie a prezenței Lui prin clipe. Viața poate fi nespus de grea și istovitoare dacă nu ne adăpăm din Dumnezeu, din toate urmele pe care le lasă neobosit sub ochii noștri.
Și lângă amestecul de forme și culori așez câteva rânduri găsite pe paginile unei reviste, ca să vă învioreze și pe voi în timp ce pășiți pe Cale și luptați „lupta cea bună”.
”Fiind o luptă înțelegătoare, mergem pe calea pe care ne-o indică Părinții nevoitori, pentru că altfel vom rătăci. Și, mergând însoțiți de bunele sfătuiri, începem să observăm detalii pe care înainte nu le socoteam importante. De pildă începem prin a fi mai tăcuți. Am văzut că vorbăraia nu aduce decât pagubă, împrăștierea minții. Dar, tăcând, mintea începe să prindă putere, iar enunțul spus după un astfel de răstimp are o tensiune a sensului, un miez de cugetare. În tăcere vom putea trece neprimejduiți printre munți de vorbe…
Lupta cea dinlăuntru , lupta cea înțelegătoare nu trebuie niciodată abandonată. Și totuși noi uităm de ea prin multele noastre întâlniri, flecărind neâncetat și iresponsabil…
Avem tot timpul argumente pentru a nu tăcea, pentru a nu ne liniști…”
Revista Familia Ortodoxa
http://www.familiaortodoxa.ro/
Andreea Stanciu 
Lasă un răspuns