„…să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre…”(săptămâna 3)

O ceață groasă mi-a împrejmuit casa.

Zăpada e încă aici.

Hotarele ei nu s-au topit…deși e cald, parcă prea cald penru o seară de decembrie.

Duhul minții noastre poate fi înnoit! Câtă eliberare aduce acest adevăr. Pentru că dintr-o dată pot vizualiza zdrențele îmbâcsite coborând de pe spatele gândurilor mele, pot să văd mâinile lor eliberate de sudoarea răutății,  și simt cum poftele înșelătoare se deșiră una câte una…și mi se dă șansa să mă îmbrac cu omul cel nou „făcut după chipul lui Dumnezeu”.

Și nu doar mie, ci tuturor ni se dă aceasta șansă de necuprins.

Nu suntem aici ca să ne risipim zilele strângând îm hambare, ci pentru a deveni…pentru a ne mântui. Poftele lumii ne sugrumă adevărata vedere. Minciuna, mânia, hoția, cuvintele stricate, clevetirea, amărăciunea, iuțimea…iată ce trebuie lepădat!

Cu inimile făcute pietre visăm și luptăm ca să ne inconjurăm cu gunoaie.

Sărmanii de noi! Iată-ne tot mai superficiali, tot mai ancorați în lut. Ne sunt dragi zdrențele și amânăm ..parcă la nesfârșit…dezbrăcarea de omul cel vechi. Împlinim ritualuri fără să ajungem la esența lor.

Din afară părem impecabili. Ambalați perfect.

În interior suntem stricați. Ne-am dedicat cu credincioșie ambalajului.

Cu buzele rostim mucegai. Nimic nu mai e proaspăt în adâncul nostru. Țâșnesc pe toate canalele inimii mirosuri care alungă Harul.

Mascăm în perfecționism foamea după pământ.

Ce tablou negru devine risipirea ființei umane.

Dar mai e nădejde!

„câtă vreme se zice:

„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.””

……………..

Zilnic sunt pe câmpul de luptă…chiar dacă aparent sunt mai tot timpul acasă, cu fiii mei. Aici dezbrăcarea de omul cel vechi se cere a fi făcută cu consecvență. Abaterea de la disciplina devenirii mele se oglindește în ei. Încerc să-mi iau arme din rânduri, din cuvinte, din cântări…

Așa se face că mi-s nespus de dragi viețile celor care au trăit pentru Hristos. Care mai mult decât a fi aparținătorii unui cult au devenit asemeni LUI. Viețile acestea par teribil de grele din afară, dar adâncirea în ele te duce la Izvorul bucuriei, al sensului, al plinătății.

Eram la masă în oraș, cu soțul meu. Foamea îmi rodea din puteri. Când a venit mâncarea am realizat că e prea puțină, că aș avea nevoie de mai mult ca să mă înzdrăvenesc. Am privit boabele de orez, ciupercile și ademenitoarele murături cu o oarecare teamă…că nu mă voi sătura. Ca o săgeată tămăduitoare apare în mine o amintire. De câteva zile o citisem cu aceeași foame cu care stau și privesc farfuria.

Anița.

Acesta e numele ei. Al unei femei care e dusă împreună cu cei trei fii ai ei într-un lagăr de muncă.

E dintre ființele a căror viață devine icoană.

Acolo sunt puși la muncile câmpului în schimbul unei cantități înfime de pâine.

„Sărmanii pribegi s-au trezit într-un sat pustiu, cu câteva case de bârne neterminate, „clădite până la acoperiș. Podul pus numai de scânduri, alt acoperiș nimic, uși, ferestre deloc. Printre scândurile de deasupra ploaia curgia intr-una. Ni-a răzbătut udiala până la chiele. Prin uși și ferești trăgia curent de îți păria că te suge cu totul. A ținut ploaia toată ziua și toată noaptia. De la un timp am început să ne dăm drumu jos la pământ , căci pat sau scaun nu era și eram obosiți de neodihnă.” Au căutat soluții, au improvizat. În loc de usă au atârnat niște bucăți de țoluri, iar în loc de ferestre, bucăți mici de scândurele, în care au înfipt mici cioburi de sticlă, ca să zăriască oliaca.

Anita a fost nevoită să muncească și aici cot la cot cu bărbații, la cărat și depozitat butucii groși…„Mă sculam diminiața, împărțiam câte o fărâmătură de pâne la copii, îmi luam și mie o fărâmătură în mână și toporu la subsoară și mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghițiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghițituri de pâne, așa de tare cerea stomacu mâncare, că așa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia?”

(fragment extras din Revista Familia Ortodoxa, nr 9(218)/2019)

Orezul și ciupercile capătă gustul acestei amintiri puternic lucrătoare. Pacea coboară în mine. Poate că ar fi de folos să păstrăm această amintire când colindăm marile magazine pentru a vâna mâncare  si alte lucruri pentru zilele de sărbătoare.

…………………..

Seară. O seară cum numai lunile de iarnă poartă cu ele.

Stau și privesc două veșnicii care dorm lângă mine. Teama i-a făcut să-și cuibărească chipurile și respirațiile, să-și unească frunțile și visele, să se cufunde în somn după ce s-au îmbrăcat în iubire.

Veghez clipa.

Mi-s gândurile toate un fir de mulțumiri strânse-n ghem. Mă pomenesc zicând:

„Doamne, mulțumesc că ai păzit și păzești viața lor.”

Prin mine se derulează evenimente, scântei din acelea…de clipă, în care am auzit în inimă un foșnet de aripi și am știut că Îngerul Domnului a fost lângă ei și i-a scăpat din mari primejdii.

Uneori au rămas cicatrici ca mărturie, alteori doar amintiri terbibil de vii. Cel mai recent răsună pocnetul unui scurtcircuit și mirosul de fir încins găsit pe podea în urma unui „joc”. Dar mai presus de asta răsună glasul celui mai mic fiu al meu: „da mami, sunt aici.”

Fiorii unei realități de necuprins mă îndeamnă să mulțumesc că a fost păzit, că suntem păziți ! Să mulțumesc de câte ori îmi amintesc!

Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă.

 De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea.

 Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul.

Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac.

(Psalmi)