”…și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (săptămâna 4)

E o altă seară de decembrie. Una din acelea în care îmi așez trăirile în poala ochilor tăi.

Acest act al sufletului meu pleacă cu o nădejde vie: să ajungă acolo unde poate să fie o unealtă spre viață. Pleacă de la poala unui deal, dintr-o casă cu ferestre mari, dintr-o inimă îndrăgostită de Dumnezeu, spre tine.

Cum ți-e sufletul? E cald și bine în lăuntrul tău?

Cum ți-s gândurile? Fac lumină în jurul tău?

De ce ți-e dor? După ce însetează adâncul tău?

N-ai  avea nevoie să te simți ascultat și-apoi iubit chiar dacă ești de neînțeles?

…………………..

Când asculți real, când nu astupi inima cu părerile tale ci lași să ajungă la tine din celălalt…atunci nu mai încape loc de judecată.

Adesea îngrămădim în discuții, fără dragoste, iscodirile minții noastre, construcții solide ale propriilor gânduri…și fără urmă de îndoială ajungem să credem că aceasta este și perspectiva lui Dumnezeu.

Ne considerăm apoi îndreptățiți să catapultăm cu ele în inima celui dinaintea noastră.

Și credem că astfel noi iubim…

Din când în când e necesar să facem un exercițiu al tăcerii. Să stăm muți, ochi în ochi ce cel ce e aproapele nostru….muți, dar cu ochii larg deschiși, cu urechile făcute poteci spre inimă.

Universul nu se va destrăma fără de rostirea noastră și deodată în locul silabelor țâșnește îngăduința, mila și împreună cu acestea DRAGOSTEA.

Tăcerea…

Tăcerea…

Am citit despre un pustnic care a ales să nu mai vorbească.

Și astfel a stat ca un mut pentru mai bine de 20 de ani.

Tăcerea e acea formă pe care o iau gândurile smerite. Acel mod în care alegi să înfrânezi limba ta, să o stăpânești chiar și atunci când arzi ca să rostești.

…ca să poți asculta.

Iar ccest mod de a sta în fața cuiva poate deveni teribil de greu.

Ne place nespus de mult să ne afirmăm poziția, să argumentăm solid modul nostru de a vedea și de a vrea.

„Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie,

căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.”

(Biblia)

Depresia, hoțul culorilor mele, a fost un bun învățător.

M-a forțat să stau printre gânduri mai mult decât în realitate și astfel am început să devin conștientă (mult mai conștientă) de acest univers ascuns care stă la baza tuturor acțiunilor, alegerilor.

Pentru că ceea ce se vede a fost mai întâi un gând nevăzut.

„Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime,

care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu;

şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.”

 2 Corinteni 10:5

Și pentru că subiectul gândurilor mă atrage acum mai mult ca altădată, las aici un pasaj din prețioasa cartea a starețului Tadei (Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața)…

”Gândurile, starea lăuntrică, dorințele ne conduc viața. Așa cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața.

Dacă avem gânduri de pace, liniște, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăție, atunci și în noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, ce răzbate din noi, căci gândurile ne sunt pline de pace, liniște, dragoste desăvârșită și bunătate. Dacă purtăm în noi gânduri rele, diavolești, atunci se nimicește și pacea noastră lăuntrică.

Sfinții Părinți spun despre gânduri: ”Orice gând care năruiește pacea și gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sunt, și trebuie să le îndepărtăm și să nu le primim.”

Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea dumnezeiască.

Părintele nostru cel Ceresc vrea ca fiii Săi să aibă trăsăturile lui dumnezeiești, vrea să fim totți plini de dragoste, pace, mângâierea bucuriei, adevăr, virtute…”

Doamne ajută-ne la aceasta!

„Iar a Celui ce,

prin puterea care lucrează în noi,

poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, 

a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus,

din neam în neam,

în vecii vecilor!

Amin.”