O altă scrisoare…către Dumnezeu (săptămâna 3)

Ai lăsat să ningă peste noi…

E o zi de iarnă încărcată cu zăpadă, pe care Tu ai strecurat-o în primăvară. E o mireasmă rece, un cântec înghețat peste verdele ce răsărise, peste toți mugurii, peste toate dealurile satului nostru.

Ochii stau muți și visează prin albul proaspăt.

Păsările găsesc și în această vreme hrană.

Eu le privesc îndelung pentru că nu vreau să uit ce ne-ai spus…

„Uitaţi-vă la păsările cerului:

ele nici nu seamănă,

nici nu seceră

şi nici nu adună în hambare.

Şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte.

Oare nu sunteţi voi cu mult mai valoroşi decât ele?  

Şi apoi, cine dintre voi, îngrijorându-se,

poate să adauge măcar un cot la firul vieţii lui?!”

Nu vreau să-mi lipesc inima nici de statistici, nici de știri, nici de alte vești care zboară în această vreme. Nu vreau să mă las zdrobită de tulburare, de neliniște, de frică, de groază… Nu vreau să stau agățată de ritualuri ce azi sunt imposibile. Nu vreau să tânjesc după altceva, decât după Tine și după toată voia Ta cea sfântă care să fie hrana adâncului meu.

La ce mi-ar folosi să le știu pe toate, să câștig toată știința acestei lumi dacă mi-aș pierde sufletul?

În iarna ce  a trecut mi-a fost dor de oameni de zăpadă.

Mulțumesc că n-ai lăsat să se ducă iarna de tot! Ai readus-o pentru puțină vreme și ai adus-o cu zăpadă din care se pot construi oameni cu fulare și morcovi în loc de nas.

Ești necuprins de bun, de atent, de iubitor!

Ninge blând de ore multe.

De câteva zile, bat clopotele din turla Bisericii…la ora 12. În fiecare zi la ora 12.

Chemarea asta la rugăciune mă mângâie cu nădejde de fiecare dată.

Știi de ce îmi iau copiii și ne așezăm pe genunghi sub Cerul Tău? Știi de ce?

Pentru că n-am nici un loc mai sigur în lumea asta unde să-i chem. Nici un petic de pământ unde să fie în siguranță … Pe Tine! Pe Tine vreau să Te facem adăpost în orice vreme!

Mă emoționează întâlnirea ce o avem cu frații noștri… Ah! Fără să ne vedem, fără să ne atingem, să stăm uniți prin duhul Tău cel Sfânt …în rugăciune. Să facem din inimilie noastre un lanț de chemare a Numelui Tău cu care să înconjurăm Pământul…

Îmi imaginez că ne privești cu drag… Acum când ai îngăduit să se facă liniște pe Planeta Ta ai loc să Te strecori în noi, să ne vorbești într-un mod care va deveni istorie. Ți-ai croit prin suferință un drum. Ne iubești! Ne vrei cu Tine… pentru că știi că doar Acolo ne e bine.

Nu ne mai strângem laolaltă în clădiri mari, dar facem din odăile noastre biserici. Așa ca odinioară…

Nu mai alergăm. Iată-ne că știm să stăm când e nevoie. Și știm, cu toți știm acum, că e nevoie de o Putere mai mare decât a noastră care să panseze suferința omenirii.

Se odihnesc oamenii. Lutul din care ne-ai plămădit își conștientizează vulnerabilitatea… Suntem firavi. Risipirea în cele supuse putrezirii ne-a anchilozat sufletul. Se aude liniștea cum de zeci de ani nu s-a auzit. Și cu siguranță în liniștea asta nouă se aud păsări, vânt, stropi… cu siguranță acum vânăm cerul pe ferestre și avem timp cum n-am avut poate nicioadată să ne trezim.

O pasăre s-a izbit de geam.

Oaia și mieii pășesc prin zăpadă.

Ninge..ninge la sfârșit de martie.

Croiește Doamne drum către noi…prin liniște, prin suferință…

Te rog să nu lași Împărăția Ta să fie destrămată din mine…chiar de s-ar zgudui pământul.

„Să se bucure şi să se înveselească în Tine toţi cei ce Te caută!

Cei ce iubesc mântuirea Ta să zică fără încetare: „Mărit să fie Domnul!””

(Psalmul 40)

Andreea, copilul Tău cel împiedicat

care are nevoie permanentă de mila TA și de Harul Tău…

ca să nu se prăbușească

PS: Închei scrierea mea lăsând aici scrierile unii om sfânt…și o priceasnă…

„Și pacea lui Dumnezeu,

care întrece orice pricepere,

vă va păzi inimile și gândurile

în Hristos Isus.”

„Cine viețuiește după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijește de nimic. Și dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuși și lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Și chiar dacă nu-l dobândește, rămâne la fel de liniștit, ca și cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Si orice i s-ar intampla, el spune: „Așa i-a placut lui Dumnezeu”.

Dacă e bolnav, gândește: „înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”.

Și așa se păstrează pacea în suflet și în trup.”

(Sfântul siluan Athonitul)