„Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu” (săptămâna 4)

S-au topit zăpezile și de peste tot au răsărit muguri, frunze și flori colorate…

dimprejurul casei, ciripit,

din staulul oilor, glas de miei…

din casa noastră, cântece pentru Dumnezeu.

Ce primăvară sfântă! Ne-am oprit fără voia noastră din alergarea ce părea fără capăt.

Ce har că stăm…stăm…Doamne! stăm…

”Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu:

Eu stăpânesc peste neamuri,

Eu stăpânesc pe pământ.”

(Psalmul 46)

Deși ne-am oprit fără să vrem avem cu toții șansa să știm în această vreme Cine e Dumnezeu, cine suntem noi (rupți de ritmul alert), pentru ce am fost plămădiți și care e rostul umblării noastre pe sub soare.

Acum stăm…

Și acestă ședere nu e întâmplătoare, nu e scăpată de sub controlul Creatorului nostru, nu e un abandon al ființei umane. E o vreme amprentată cu înțelesuri veșnice, strâns îmbrățișată de Cer.

Nu văd îngerii Lui, dar sunt convinsă că ei tăbărăsc și acum în jurul nostru scăpându-ne de primejdii. Acest virus nu e singura primejdie ce ne paște, nu e singura incertitudine, nu e singurul lucru ce depășește rațiunea umană și capacitatea ei de a controla universul creat. Sunt și altele…

Doar că azi, lupa e așezată pe acest punct minuscul, care a pătruns în zgomotul Planetei și a provocat o liniște ce se izbește fără opreliști de timpanele tuturor.

Un punct care a născut un Sabat și a dăruit omenirii șansa să-și mute privirea pe o altă realitate, să-și dezlipească nădejdea de pe lucruri trecătoare, să se ancoreze în ceva ce nu poate fi atins cu ochii și pe care simțurile trupului n-au capacitatea să Îl cuprindă.

S-a făcut liniște.

O liniște neîntâmplătoare…

Iată că acum avem timp și condiții prielnice ca să vedem ogorul ființelor noastre, pământul nevăzut. Să ne adâncim în noi, în locul din care se nasc : cuvintele. faptele, atitudinile cu care e azi împodobit Pământul cel văzut.

Și stând așa, fără a mai căuta paiul din ochiul aproapelui vom avea ocazia să vedem bârnele noastre, toate zidurile ridicate între noi și Dumnezeu, toate săbiile cu care am fisurat inima fraților noștri, toate destrăbălările, închinările la idoli, certurile, dezbinările, mâniile, vrăjitoriile, toate curviile din odăile ascunse, toate clipele risipite, toate tăcerile păcătoase…toată judecata, toată ura.

Și în liniștea asta putem auzi toții pruncii ce au plâns fără glas în pântece de femeie, în timp ce unelte de fier rupeau trupurile lor neputincioase.

Și în sfârșit putem auzi ușile marilor împărății, deschise pe furiș ca să umplem buzunarele noastre în timp e semenii noștri plâng de foame în case clădite din pământ.

E liniște…

Putem auzi pentru ce am fost creați și putem schimba direcția pașilor noștri.

Și liniștea nu a venit oricând. A ajuns la noi într-un post al Paștelui.

 „…dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu,

se va smeri,

se va ruga

şi va căuta Faţa Mea,

şi se va abate de la căile lui rele,

îl voi asculta din ceruri,

îi voi ierta păcatul

şi-i voi tămădui ţara.”

(Biblia)

Asta-i calea mea.

Cred că de fapt asta-i calea noastră.

să ne smerim…

să ne rugăm…

și să căutăm Fața Lui.

………………………..

Am fost nevoită să ajung la oraș în zilele acestea.

În toate ungherele ființei m-a izbit o imagine.

Oameni cu măști pe chip și mănuși pe mâini se plimbau singuri, la distanță de ceilalți.

Era înnorat.

Din spatele măștilor se ridica energia morții și învelea toată imaginea.

Oamenii aveau trupurile vii, dar moartea ca realitate izbea orice retină.

Ochii se puteau vedea. Ei nu aveau mască. Frica și deznădejdea îi locuia.

Era un tablou în care fiecare voia să își scape viața, dar nici unul nu avea de fapt putere să o facă. Și în adânc toți știau asta. Deși aparent așa părea: că masca, mănușile și distanța vor putea.

Am început să plâng.

Am fost martoră la un decupaj al împărăției întunericului și el avea o forță incredibilă de a atrage în el orice ființă. Am vrut să evadez. N-am avut cum.

Atunci am închis ochii și mi-am amintit cuvintele Dumnezeului meu și de îndată am știut că această realitate nu poate fi dărâmată ci doar părăsită…de fiecare dintre noi.

„Fiindcă oricine va voi să-și scape viaţa o va pierde,

dar oricine își va pierde viaţa pentru Mine o va mântui.”

(Iisus Hristos)

Nu măștile, ci groaza de după ele.

Nu mănușile, ci nesiguranța de după ele.

Nu măsurile de precauție ci ura de dincolo de ele, absența iubirii, gândul că fratele tău e „ucigașul„ vieții tale.

Și cum putem părăsi acest mod de a privi viața și tot ce ne înconjoară?

Cred că doar dacă părăsim toate sursele care ne povățuiesc pe calea asta și alergând iute la Cuvântul lui Dumnezeu, învelindu-ne inima și gândul în El și în toată puterea LUI.

„Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.”

ÎN ORICE VREME