Pocăință (într-o zi înnorată de primăvară)

Domnul meu, mă întorc cu inima fărămițată, împrăștiată mulțimilor de plăceri pe care ființa mea le gustă.

Vin obosită și risipită, nădăjduid că Tu mă vei aduna și mă vei locui.

Mi-a gândurile toate povară pentru că nu Te-am chemat neîncetat în ele, și ele deși păreau dulci s-au făcut tot mai amare și mai grele cu fiecare clipă în care Tu n-ai fost în ele și înaintea lor, ca să le călăuzești.

Vin căci m-am golit…de Tine; cu fiecare zi în care am alergat iute să-mi împlinesc poftele și visele. Mă arde tare pustiul dinlăuntrul meu.

M-am lăsat mințită de voia mea și astfel am stins voia Ta.

Și n-am nevoie de ani să devin singură. Sunt de ajuns câteva zile să-mi devină ființa deșert însetat, pustiit…să ardă de dorul prezenței Tale.

Iartă-mi risipirea! Iartă-mi nevegherea!

Iartă-mi toți pașii iuți cu care m-am dus spre lumea aceasta.

Iartă-mi ochii scăldați în viețile altora și mâinile cu care scormonesc în comori închipuite, care în scurtă vreme se arată a fi gunoaie.

Iartă-mi toate clipele în care am făcut din pofte și plăceri dumnezeul meu, în care am sculptat și cărora m-am închinat cu pasiune și astfel tip til m-am îndepărtat de Tine, Cel adevărat.

E înnorat fără Tine.

Adună-mă și coboară-Ți prezența peste dorul meu.

Primește pocăința mea și declarația adâncului meu:

Viața mea are sens doar atunci când Tu locuiești în ea.

„Multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii.”

(Biblia)