Despre sevrajul meu…o bucată a drumului meu cu antidepresivele

„Alergați la Domnul și la sprijinul Lui, căutați necurmat fața Lui! ”

Sunt câteva zile…doar câteva adunate de când a început ca o furtună neanuțată, sevrajul.

După 2 ani de tratament cu antidepresive (Cymbalta), am decis că a venit vremea să renunț la ele. În acest timp ne-am adâncit ca să aflăm care au fost cauzele depresiei care m-a locuit luni de zile. După ce le-am aflat am vrut să las cârja care îmi sprijinea de atâta vreme creierul și funcțiile lui.

Doar că așa ca mulți alții care încep și vor să sfârșească acest sprijin (al antidepresivelor), n-am știut că asta va însemna o vale neagră, teribil de grea… o rotire amețitoare printre stări ciudate. N-am știut că mă voi trezi într-o dimineață și toată realitatea interioară și exterioară o voi găsi distorsionată, că simțurile mele vor fi derutate și voi fi prinsă brusc sub o avalanșă de trăiri și emoții grele, de unde nu voi putea ieși printr-un simplu act de voință. Și pentru că nimeni nu m-a avertizat m-a cuprins panica și deznădejdea.

Ființa mea a luat-o razna, iar eu, ca spectator al acestei realități neașteptate m-am îngrozit de tot ce am devenit.

Furie. Aș fi fost în stare să nimicesc orice, chiar și ceea ce iubesc cel mai mult.

Ură. Am urât cu toate celulele: oamenii dragi, animalele din ogradă, peisajul dimprejurul ochilor mei.

Anxietate. M-am simțit fugărită. Nu din afară, ci dinăuntru. Mă fugăreau gândurile și emoțiile. Eu n-aveam putere asupra lor.

Deznădejde. Dintr-o dată s-au înnegrit realitatea, soarele, florile, copiii, cerul, visele. Îmi părea că stau într-un mormânt rece, singură, trăind o agonie. Prin locuri nevăzute se furișa spre mine oxigen…doar atât cât să nu mor de tot, doar atât cât să se prelungească agonia. După un șir de minute petrecute în această stare, începeam să plâng tare, în hohote de durere, să mi se scuture carnea amorțită și inima împietrită.

Oboseală. Neobișnuită, înfiorător de apăsătoare, o nevoie de somn alarmantă.

Și pe acestea le-am dus cumva…

Doar că într-o dimineață a venit la rând trupul. A început să tremure, îmi erau amorțite degetele și trupul devenise plutitor. Ralitatea se transformase în vis. Vederea îmi era afectată. Nu puteam să fixez imaginile, auzul distorsionat. Zgomotele ajungeau parcă în mijlocul creierului meu și îl zguduiau. În urechi vâjâit. Îmi era greață: de hrană și de viață. Corpul încerca să se salveze și eu nu știam cum să-l ajut. Am fost luată prin surprindere (la fel ca atunci când am început tratamentul și am trecut prin stări asemănătoare).

Creierul meu se bloca brusc, repetat, intens, extrem de des. Am început să uit lucruri banale (unde am pus paharul, dacă am băut sucul, dacă am rostit ceea ce îmi doream să rostesc). Aveam senzația că cineva mută plictisit de pe un program pe altul al creierului meu, când mișc ochii sau capul, când încerc să fac ceva. Mută fără să mă anunțe și fără să-mi spună când se va opri.

Am început să strig către Dumnezeu. Să strig cu glasul și cu durerea ce m-a cuprins. Ea devenise rugăciunea mea. Pe Dumnezeu L-am aflat tăcut, nu a rostit prea multe în dreptul meu…A stat și m-a ascultat pentru că știa că durerea e prea mare și nu voi putea să-L aud. Nu! Nu-l auzeam…dar mângâierile I le-am simțit mereu. Pentru că Dumnezeul meu e un Dumnezeu al mângâierilor.

„Binecuvântat să fie Dumnezeu,

Tatăl Domnului nostru Isus Hristos,

Părintele îndurărilor

și Dumnezeul oricărei mângâieri,

care ne mângâie în toate necazurile noastre, 

pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiaţi de Dumnezeu,

să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!

Căci, după cum avem parte din belșug de suferinţele lui Hristos,

tot așa, prin Hristos avem parte din belșug și de mângâiere.”

(Biblia)

Și oricât de închis și rece pare mormântul,  El are locuri tainice prin care își furișează Mâinile calde și mângâie cu nădejde (printr-un bol de cireșe, prin glas de prieten, prin ajutorul surorii, prin pricesne ascultate în mod repetat, prin psalmi, prin mâinile copilului care ating chipul amorțit). Da, mângâie ca să știu că e la cârmă, că deși valurile se ridică deasupra mea și furtuna e în plină revărsare, EL ȘTIE ce se întâmplă și pentru ce se întâmplă.

De data aceasta am strigat să fiu scăpată. L-am implorat să deschidă mormântul și să mă lase să respir CER. Să ridice capacul negru de pe simțurile mele. Și El l-a ridicat.

Zilele acestea nu pot să-I spun prea multe.

Dar pot să-I cânt.

Am vrut să fac litere toate aceste stări, pentru că știu că asmeni mie sunt și alții care atunci când încearcă să renunțe la antidepresive sau alte substanțe trec pe aici…Pentru aceia am scris.

Eu n-am scăpat de tot de antidepresive. Încă sunt în proces de scădere a dozei. Încă nu știu ce ecou va avea următoarea mișcare a dozelor, dar știu că rugăciunile voastre pot face văile mai ușoare și stâncile mai înalte.

SUS! Sus s-avem inimile noastre!

PS: Vă las în dar priceasna care mi-a fost medicament în aceste zile.