„Scoate-mă la loc larg, când sunt la strâmtorare!”
Azi, port doar o așchie din cârja (antidepresivul Cymbalta) pe care am avut-o luni la rând, pe care mi-am sprijinit gânduri și simțiri. Reînvăț…să cuprind universul exterior și interior fără de ea.
Câteodată urletul ființei mă duce la disperare, încercările eșuate de-a rămâne stabilă mă fac să trăiesc în dizarmonie cu principiile mele.
Procesul acesta mă împiedică mult. Mi-am pierdut vigilența și prea des mă pomenesc călcând pe cioburi. Mintea fredonează întrebări și incertitudine. Inima mea e liniștită. Ea știe că Dumnezeu se află la cârmă.
Acum, emoțiile mele au o intensitate cutremurătoare. Nu mai sunt anesteziate. Ele vin cu o putere ce mi-a devenit străină în acești ani în care am luat doza mea de antidepresiv.
E sfârșit de iunie! Grădina mea e o explozie de verde.
Belșug de frunze, de legume, de fructe coapte și necoapte.
Mi-e mai ușor să privesc lumina. Săptămâni la rând mă durea întâlnirea cu ea, îmi zgâria retina și mă obliga să mă îndrept spre locuri întunecoase. Dar încă obosesc repede în prezența ei și uneori nu mai pot fixa obiectele dimprejur.
Omul meu lăuntric e împrăștiat.
Port dorul nerisipirii, al adunării tuturor mădularelor mele în rugăciune…continuă, neintersectată cu munții de gânduri și căutări de altă natură, decât cea a lui Dumnezeu.
E o vară ploioasă.
Am lipsit atât de mult din ea.
Copiii se joacă mult, fără măsură, uitându-și foamea și durerile.
Eu…eu aș vrea să fiu robul lui Hristos, să fie El Domn peste cuvinte, emoții, fapte, alegeri.
„Scoate-mi sufletul din temniță, ca să laud Numele Tău.”
(Psalmi)
E mai bine. Mult mai bine decât a fost, dar încă îmi lipsesc părți din ceea ce am gustat ca fiind întreg. Durerile de cap, amețeala, oboseala creierului, incapacitatea de-a sta în prezența mai multor stimuli, sunt urme rămase după puternica zvârcolire (sevrajul acut).
Uneori parcă plutesc, alteori am impresia că pășesc pe nisipuri mișcătoare. Capul pare stâns într-o menghină, ceafa e încolțită și trimite semnale prin corp. Am des senzația că mi se duce echilibrul. Sunetele le percep încă intens, parcă pătrund fără cenzură în mijlocul capului meu. Imaginile le fixez greu. Ochii poartă ceața.
Nu mai stau la fel de mult în pat. Pot să ies din mine mai ușor.
Și acum viața nu mai pare în permanență un vis.
Am înțeles că organele mele au nevoie de timp să se obișnuiască fără cârjă și cu toate că mi-e dor de unele lucruri încerc să-mi educ ființa, să o disciplinez în avea răbdare cu acest proces prin care trec.
Oamenii din jur înțeleg greu acest proces și uneori devine obositor să-l explic… pentru că aceasta implică o cantitate de energie de care nu dispun în vremea asta.
Dar..în acest proces mi-e dor de mare, de valurile ei sparte în picioarele mele, de acel miros pe care îl aflu acolo când cobor din mașină (după ore multe de călătorie), de felul în care el pătrunde prin nări și își croiește cale spre inima mea, de tot ce pot abandona eu acolo, în timp ce Îl caut pe Dumnezeu. De El mi-e dor mereu. Iar marea e pentru mine locul în care El m-a găsit și mi-a liniștit valurile dăruindu-mi un gust nou al liniștii.
Da! mi-e dor de întâlnirea cu Dumnezeu la mal de mare!
……………………………
Înghit zilnic plante, ceaiuri, fructe și legume.
Masez trupul cu uleiuri tămăduitoare.
Folosesc apa ca terapie..și pământul și iarba prin care pășesc desculță de câte ori am ocazia.
În timpane așez pricesne…multe.
Ele pătrund pe căi nevăzute în centrul meu. Îmi sunt medicament.
Las cuvinte duhovnicești să ruleze prin casa mea ca să amprentez vremea asta cu realitatea pe care o cred (dar peste care s-a coborât ceața).
Pentru că asemeni apostolului Pavel vreau să spun din nou:
„Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc,
dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.
Și viața, pe care o trăiesc în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu,
care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.”
(Biblia)
Andreea Stanciu 
Seara buna, Andreea! 🙂
Ma bucur si te insotesc sufleteste, cu deplina empatie (a aceleia care, pe acolo, a trecut si ea), in pasii tai spre vindecare. Indraznesc a-ti mai impartasi un gand profund, din Psalmii lui David, pe care cu frica-l inaltam, dar cu curaj(!) luptand pentru viata mea :
”Intoarce- Te, Doamne; izbaveste sufletul meu, mantuieste-ma pentru mila Ta. Ca nu este intr-u moarte cel ce te pomeneste pe Tine. Si in iad, cine Te va lauda pe tine?”.
Si a auzit Domnul strigarea mea de fiecare data! Si a fratilor mei…deoarece prietenii, au facut grup de rugaciune pentru mine… Si mai stiu, ca inca nu a desavarsit Domnul lucrarea Sa, in mine.Dar pentru toate este un timp….Si eu ma rog mereu, sa ma faca vrednica de statutul de fiu de Dumnezeu, pe care mi L-a dat, acum trei ani, la botez.
Rezultate am vazul, cand mi-am luat ochii mintii de la boala, de la trup, de la detalii ce ma oboseau si i-am indreptat in sus, la Cruce. La dragostea Sa cea mare pentru noi, la dragostea aceea care-L tinea pe cruce, ca noi sa avem viata!
Esti un artist desavarsit! Ai ”un ochi” minunat ca fotograf si esti, deasemenea, un pictor-maestru intr-ale cuvantului, daca pot sa spun asa!
Artistul, dupa cum zice bine si Cioran, prin definitie este un ”insetat de chin”…pentru ca ”simte” mult, percepe mult…Traieste acut, emotie pura. Eu iti doresc ca Domnul sa vindece de este emotie (emotia, ma refer ca parte componenta a firii sufletesti) ranita, necontrolata, in tine! Sa infasoare ”prea acutul”, ”prea sensibilul”, ”prea dezgolitul” ce poate sa-ti aduca durere…in suflet si in trup. Sa imbrace cu juste invelisuri trainice si calde, fiinta ta interioara! Ca sa nu mai calci desculta, ca si cu lumina ochilor, prin cioburile firii. Si asa, mai mult sa ne daruiesti din minunatele daruri, cu care te-a inzestrat Dumnezeu.
Cu dragoste si admiratie, Ioana.
Te rog a ma ierta, de mi-am permis prea mult.
ApreciazăApreciază