Despre pustiul vieții

În visul din noaptea trecută am plâns. Acolo, sub așternut, absentă de la realitatea exterioară, cu luna strecurată printre găurile perdelei, lacrimile mele curgeau intens. Cred că plângeam de dorul Lui, pentru că n-am alt motiv să plâng.

Am continuat să plâng și după ce m-am deșteptat din somnul profund. Rugăciunile mi se scaldă în lacrimi calde.

Știu, acolo, în adâncul meu, am stins șoapta Duhului Sfânt și fără călăuzirea Lui sunt cel dintâi dintre orbi.

Ce pustie e viața mea când nu mai păzesc poruncile și mă arunc prin asta în rătăcire, când nevegherea îmi îmbracă vorbele și faptele, când fac cele dintâi păcate pe care uit să le aștern în pragul iertării Lui. Ce gol infinit crește înlăuntrul meu când fac pași pe pășuni pustii.

Dar voi plânge și voi bate la porțile Cerului până voi auzi iar Glasul Păstorului meu.

Căci la ce mi-ar folosi să câștig toată lumea asta și sufletul să mi-l pierd?

La ce? La ce toate bogățiile și frumusețile lumii? Gunoaie supuse putrezirii…

Asta sunt și asta devin toate cele pe care le am și pe care nu le pun conștient în slujba Lui, toate cele care nu sunt locuite de dragostea Lui și nu servesc mântuirii mele și a celor dimprejurul meu.

NIMIC din ce este sub soare nu are pas care să poată ajunge în centrul meu și să dăruiască sens.

Doar El! Singur EL!

„Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei.

Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri, dar, dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.

Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.”

(Biblia)

Câteodată rugăciunile și ritualurile mele sunt atât de goale. Mă întâlnesc în ele cu firea mea, cu poftele și patimile gălăgioase și plec din ele fără a-mi întâlni Creatorul.

Plec singură.

Cred că în noaptea asta Duhul a mijlocit pentru mine cu suspine negrăite. Doar așa pot să-mi traduc inima despietrită, lacrimile, pacea.

Mila Lui mi-a îmbrățișat inima!

Dintr-o dată toate primesc SENS!