Filă a inimii mele (Padiș – august 2020)

„Prea iubiților,

vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători,

să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul.”

(Biblia)

Într-un amestec de vânt rece și miros de brad dăruiesc adâncului meu forma cuvintelor scrise.

Respir aerul tare al munților în timp ce copiii mei construiesc din piese colorate o căsuță.

În mine nu e freamăt. S-au potolit valurile de neliniște care apăsau și loveau celulele trupului meu slăbit, s-au înzdrăvenit picioarele și ochii au căpătat vederea clară a realității înconjurătoare. Mersul clătinat a primit echilibru și inima e îndemnată să-și slăvească Creatorul pentru văile care sunt potecă spre munții cei adevărați, pentru toate zilele grele care limpezesc modul în care ne percepem pe noi, aducându-ne mai aproape de realitatea poziției noastre.  Acolo, în ele, înțelegem prin experiență micimea noastră și ne întâlnim cu centrul nostru: care poate fi extrem de gol și singur când toate cele cu care ne-am identificat ne sunt luate pentru o vreme.

E adevărat! ne risipim iute în lucruri, acțiuni, obiceiuri…adorându-le. Astfel, facem din ele dumnezeu și în absența lor rămânem singuri. Și de ce să nu recunoaștem că pe patul suferinței nici una din acestea nu mai are putere să ne umple sau să înlocuiască adevăratul Dumnezeu.

Brazi înghesuiți, pereți vii de verde și albastru…

Peisaj izbitor de odihnitor. Și inima mea nu poate, efectiv nu poate să nu observe contrastul dintre un astfel de loc și aglomerația de mașini și beton pe care le-a produs omenirea.

Pentru că în timp ce unele sufocă, altele dăruiesc putere și viață.

În timp ce unele te distrag de la ce ești tu, altele te strunesc spre locul de odihnă al sufletului.

Din vreme în vreme așezăm în mașină câteva lucruri, hrană și un cort și plecăm într-o pauză de la ritmul normal al vieții noastre. Așa, explorând cu simțurile peisaje noi, iar cu inima căutând pe Dumnezeu și voia Lui, ne intersectăm propria alergare cu drumul pe care ne vrea El.

În acest punct reușim să înțelegem mai clar și apoi să decidem responsabil care sunt mrejele care trebuie tăiate: pentru că ne țin prea tare legați de lume.

„Căci este o nebunie să ne gândim să ajungem a trece de porțile Cerului fără să fi trecut, mai întâi, de ale noastre, cunoscându-ne murdăria și meditând la ea, precum și la ceea Ce-I datorăm lui Dumnezeu, rugându-L, de multe ori, să ne dea haruri.”

(Teresa din Avila – Castelul interior)