Scrisoare. Despre cum ai venit, despre nașterea ta…

Seară de Noiembrie.

Mă găsesc într-un oraș străin, departe de cuibul meu, departe de respirația copiilor mei. Sunt aici, adusă de durerile unui început de travaliu.

Obrajii mi se inundă în lacrimi, un amestec de emoții și dor îmi provoacă suspine, aici, pe cărările înfrunzite ale unui parc. Pașii îmi sunt grei, lacrimile eliberatoare.

…

Draga mea, Anastasia mea, e cea dintâi scrisoare pe care o plămădesc pentru tine de când ai părăsit pântecul meu.

Sunt rânduri clădite din emoții, durere și mai apoi o necuprinsă bucurie. Da, om mic, îți scriu despre acea noapte, despre acele dureri care au deschis ființa mea pentru venirea ta, despre cum ai brazdat locuri nevazute ca să poți ieși din adâncul pântecului meu, despre cum ai invadat simțurile mele și toate cotloanele universului meu.

În noaptea aceea de 3 spre 4 noiembrie durerile mi-au învăluit mijlocul…intens, cu pauze scurte. O sete ce nu putea fi săturată mi se lipise de buze. Sudori calde și parcă neîntrerupte traversau cu viteză celulele chipului și ale pieptului. Picioarele și mâinile îmi erau umflate. Ele căutau popas.

Eram obosită, extenuată…ca și cum aș fi urcat un munte abrupt la care nu îi vedeam vârful, la care nu îi cunoșteam marginile. Nu puteam să mă opresc. Nu vroiam să mă opresc deși în fiecare secundă simțeam că nu pot continua.. Eram dependentă de ajutor,incapabilă să mă mișc fără sprijin.

Din vreme în vreme înălțam rugăciuni.

Printre dureri și sudori mă săgetau Cuvintele Dumnezeului meu. Veneau ușor, ca o adiere. Nu schimbau chimia, nu luau durerea, doar îmi aminteau cine e Dumnezeu și cine sunt eu. Și lucrul acesta deși pare mic era mare, nespus de mare. Pentru că a uita cine ești te poate frânge în adâncul durerilor.

Dumnezeu m-a odihnit în tifonul îmbibat cu apă, în apa și sucul de portocale …m-a odihnit în mâinile Anei (doula) și în toată liniștea și echilibrul doamnei doctor, în tot cadrul neîmbibat cu frici și cuprins în liniștea nopții.

Ai crescut mult acolo în pântecul meu. Pentru că să cobori cu cele 4700 g acumulate a fost greu, uneori teribil de greu.

…și acea ultimă durere cu care te-am împins spre lumea aceasta în zorii zilei a rupt adâncul meu și in strigătul acela ultim și eliberator am pus toată inima mea. Anastasia, nu te-am purtat doar în pântec. Ai locuit și de-a pururi vei locui și în inima mea.

Am biruit! Cu Dumnezeu și pentru slava Numelui Său, însoțită de rugăciunile celor ce mă iubesc și mă poartă.

Acum te am, te cuprind, mă adăpostesc cu obrajii în chipul tău și în toată liniștea ce o împrăștii. Ai venit cum vin minunile, purtând amprenta proaspătă a Creatorului nostru.

Încă porți parfumul Atelierului, mireasma mâinilor care te-au plămădit în mod tainic și ascuns, urmele unui început,.a unei suflări de viață care a coborât peste tine..peste tine care exiști și vei exista de-a pururi.

Om mic! Tu nu mai ai sfârșit!

Ce onoare că începutul tău a fost zidit în mine! De necuprins!

Ființa ta este pentru mine rod al ascultării de Dumnezeu într-o vreme în care țineam tare de planurile mele și voia mea.

Chipul tău, ochii tăi, pacea ta…o reamintire că viața mea e la loc sigur în Dumnezeu și în împlinirea voii Lui.

Anastasia… lângă tine învierea bucuriei.

Eu mă simt onorată și iubită de Dumnezeu prin tine.

PS: Pentru nașterea Anastasiei, pentru cadrul plin de dragoste și de blândețe în care ea a venit aduc mulțumiri

Anei…doula și prietena mea.

Doamnei doctor Szidonia Lacziko, un om rar prin echilibrul ei interior și susținerea pe care o dăruiește femeilor care vor să nască natural

Clinica Euclid din Oradea …care pentru mine seamănă mai mult cu o casă de nașteri populată de oameni calzi și buni, cu un loc dezlipit de banal și rutină și plin cu grație, oferind mamelor ocazia să se simtă regină și nu pacient.