Rugăciune…în miez de iarnă

Înaintea ochilor mei se întinde un tărâm alb, o aglomerare, o împletire de fulgi proaspeți.

Satul meu pare un aluat de pâine care își așteaptă dospirea.

Bunul Tată cerne de câteva zile cerul și o face cu Mână largă.
„-Știu că ti-a fost dor! Ti-am auzit rugăciunea … ‘

Imi aplec gândurile pe genunchi și le las asa. Acolo E locul lor.

Am adunat atât de multe înlăuntrul meu! Incerc să le potrivesc pe fiecare, să le caut un loc în sufletul meu, în celulele mele.

Nu vreau sa las locul Cerului din mine să fie ocupat de oameni, pasiuni, vise, ambiții! Nu vreau sa mă adăpostesc în iluzii!

Nimic! Nimic nu satură deplin, întreg, adevărat. DOAR EL! Domnul meu și Dumnezeul meu, Cel pe care Îl ocolesc când e prea bine, Cel pe care uit să Îl gust, să Îl adulmec…când mestec putrezirea, rugina, mucegaiul.

Am dintii murdari cu pământ și în inimă s-a croit un deșert. Iar!! Pentru a nu știu câta oară !! …mi-e sete tare: de CER!

…”.Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.”

Asta ai vrut să îmi soptesti prin toată zăpada dimprejurul meu?

Dacă pentru mine a nins atâtea zile, dacă ai cernut milioane de fulgi ca să trezești în mine această stare…?

Domnul meu și Dumnezeul meu!

Toate gândurile mi le pun pe genunchi. Aici e locul lor!

În acest punct sunt întreagă, Te-am regăsit!

(PSALMUL 50 – Biblia Ortodoxă)