Nu-mi place orașul!

Scurtă întroducere.

Acest text ilustrează imaginea orașului privită prin lentila inimii mele. S-ar putea să fie o imagine distorsionată de propria-mi trăire. Nu intenționez să rănesc pe nimeni. Retragerea din ritmul lui îi accentuează trăsăturile. E un mod de a privi detașat, pentru că dragostea de Viață mă ține tot mai departe de mrejele lui. Orașul e pentru mine, în această etapă, un potențiator al poftelor, un dăruitor de plăcere îmbrăcată în mii de forme, împuternicit să îți răpească propria voie și în definitiv viața.

Rândurile care urmează pot să producă judecată sau dispreț. De aceea se cer a fi citite doar de aceia care pot să le digere fără să se tulbure. Au fost scrise după câteva zile de retragere din ritmul vieții mele (în munți), după ce am respirat aer îmbibat în brazi, în ape limpezi, în stânci.

……………………….

Înghesuială!

Aer sufocant, plămânii îl resping, îl primesc forțați.

Blocuri înalte, vor să ajungă norii. În ele se înghesuie libertatea ființei umane, promițând că așa se trăiește cu adevărat.

….

Orașul, marele oraș, un hoț de gânduri și simțiri, un vârtej care te ia prin pofte și îți dăruiește propria imagine despre viață, prin reclame vizibile și ascunse. Te lipește de valorile lui artificiale, rupe prin ziduri și asfalt curgerea vremii, a anotimpurilor, distorsionând menirea.

…….

Omul, stors de puteri și prizonier al propriilor alegeri, aleargă prin el într-un ritm nenatural, perfect creat să îndepărteze ființa de esență, de comuniune, de Adevăr.

Prin Marele Oraș mai sunt câțiva care poartă prin buzunare lumina, câțiva care deși sunt în oraș nu îi aparțin.

Aceștia au privirile ațintite în Sus și se gândesc la lucrurile de Acolo.

Pe aceștia îi simți de departe că aparțin altei lumi, că ei nu sunt cetățeni ai orașului ci ai Cerului, pe aici doar simplii trecători care mărturisesc despre Viața cea adevărată. Casele lor sunt biserici, inimile le sunt altare.

Dacă n-ar mai fi ei, moartea ar acapara cu totul peisajul, inimile, visele orașului.

Oamenii orașului visează să cucerească moartea.

Aceasta stă mascată bine după bunăstare, confort…și oamenii o preferă, o caută, o aleg.

Pentru ea sunt dispuși să își conume clipele mântuirii…TIMPUL.

Miroase a gaz și benzină, a fum, a durerea pomilor și a florilor înghesuiți și acoperiți de plastic și asfalt.

Miroase a goană, a rătăcire…

În Marele Oraș copiii mimează jocul, oamenii fericirea.

E pustiu de aglomerat aici. Te poți simți extrem de singur printre oameni.

Dar e nădejde, nu datorită a ceea ce oferă acest loc, ci împotriva a ceea ce oferă.

Această nădejde sunt oamenii-lumină ce îl locuiesc.

Lângă ei miroase a mir

și prin ei Dumnezeu e și aici.