Scrisoare…pentru un om ce a trecut de granița morții (sora Sâia)

Draga mea soră,

îți scriu de aici, de pe pământ.

Îți scriu din satul de unde ai plecat de puțină vreme, ție celei ce ai ajuns în Patria Adevărată, ție, celei care nu mai ești străin și călător…

Am vrut să îți scriu când încă erai aici, dar n-am mai apucat. Te-a chemat Dumnezeu să te odihnești Acolo unde toți sfinții se odihnesc după lungile și grelele bătălii ce le-au avut de dus aici…și rândurile mele n-au mai ajuns la tine.

Ah! dar din cât pricep eu despre Dumnezeu și puterile Lui, cred că se poate milostivi să ia aceste litere și toată dragostea mea pentru tine și să ți le aducă în poala hainelor noi cu care ți-a îmbodobit veșnicia.

Îți scriu încinsă cu lacrimi de dor și de nădejde. Să știi soră dragă că tu, pentru mine, ai fost o prețuită lumină, un rob credincios lui Dumnezeu care a bătătorit calea dinaintea mea. Ai fost mireasmă de Cer pe un pământ scăldat în deșertăciune.

Îmi fac inima litere sub nucul bătrân al grădinii noastre. Aici, vântul e blând și soarele de-a dreptul mângâietor. Aici greierii cântă și nucile sunt numai bune de mâncat. Despre cum e Acolo, la tine, doar pot să-mi închipui, dar la mintea mea limitată nu se poate sui ce a pregătit Dumnezeu pentru tine, pentru a răsplăti credința ta și toți pașii cu care ai călcat drept pe calea poruncilor Lui.

Nu se poate să pricep cu simțurile mele alterate cum ți-a răsplătit borcanele cu murături, prăjiturile, farfuria plină cu plăcinte calde, pe care mi-ai adus-o când l-am născut pe Efraim, banii strecurați printre degete, ștergarul dăruit, poveștile tale ce ieșeau din timp și spațiu pentru că înfățișau iubirea lui Dumnezeu, acele minute în care îmi luai copilul din brațe ca să ușurezi greutatea mea, tot chipul făcut zâmbet, mâinile încărcate cu fapte vrednice de pocăința ta, cuvintele înrădăcinate în El, mireasma veșniciei pe care ai împrștiat-o în viața mea, în satul nostru și cine știe până la ce margine de pământ.

Lacrimile năvălesc din inimă spre ochi. Au izvor în bucuria negrăită de-a te fi cunoscut, pe tine, om sfânt și rar, pentru harul de-a vedea un fragment mic al sfârșitului tău de viețuire și a dori să-ți urmez pilda.

Ziditorul nostru mi-a făcut un mare dar prin faptul că mi-a rânduit să te cunosc. Slăvit să fie El pentru întâlnirea inimilor noastre… pentru care vârsta n-a putut fi piedică.

Acolo, în întâlnirile noastre Il vedeam pe Dumnezeu locuind în toate cele ale vieții tale: în văduvia ta, în cei 14 copii pe care i-ai crescut, în rugăciuni, în cuvinte, în fapte, în zâmbetul neatins de vreme în ochii limpezi, în visele tale. N-ai lăsat nici un loc fără de El.

Știi de ce erai în contrast cu ceilalți bătrâni ai satului? Știi de ce îmi era drag să te caut și să privesc la poarta ta? Pentru că ai stat atât de ancorată și legată de Dumnezeu încât răspândeai lumină și dăruiai gust de Cer…Erai oglinda unei realități cu care acum te-ai contopit în întregime. Asta a făcut din tine un om rar, nespus de rar.

Vreau să-și mulțumesc că n-ai plecat în Cer fără să treci pe la mine. M-a amprentat profund acest gest al tău și tot ce ai adus în el. Toate durerile și boala pe care le-ai adus cu tine în fața casei mele într-o seara de toamnă, ca să le faci fereastră către El. Mulțumesc pentru că m-ai iubit și m-ai ajutat să văd cum pleacă un sfânt de aici, de pe pământul unde suntem TOȚI doar străini și călători:

„ – Andreea dragă, mai am puțin și mă duc să-L întâlnesc pe Dumnezeu. Atâta mă odihnește gândul acesta!” …și tot chipul îți era lumină, tot lutul mâncat de timp și boală îți strălucea… așa cum doar a sfinților poate străluci.

Și te-ai dus om drag. Așa cum mi-ai spus că vei face. În CER…

Săptămâna aceasta îmi propusesem să vin pe la tine. N-am mai apucat.

Îți promit că îmi voi da toate silințele să merg pe calea pe care ai mers tu și prin mila Lui poate vom fi vecine și în Cer, ca să lăudăm o veșnicie pe Cel care a spus să fim și am fost, Cel care s-a arătat prin tine spre folosul meu, pe Cel care merită toată cinstea și slava.

Sfârșitul tău m-a asigurat că e singura cale care merită…

Andreea, de sub Piatră.

PS: …poate Îi spui la Dumnezeu să ne pună pe aceeași uliță în Cer, că aici erai umpic prea departe. 🙂