M-am oprit in mijlocul zilei să scriu, inima imi cere să o ţes din cuvinte.
Strigă tare in mine printr-o tristeţe la care nu ii inţeleg conţinutul.
E o zi umedă, rece și plină de nori. În mine plouă.
…
Citește în continuare „Durerea pe care o port când alung harul – săptămâna 4 (Postul Crăciunului)”
Seară de decembrie.
Un șirag de beculeṭe colorate stă intins în faţa geamurilor mari.
Sub ele săculeṭii de Advent. Aceeași săculeṭi tricotaţi pe care i-am purtat cu noi prin toate casele in ultimii 12 ani.
…
Și in timpane aceleași colinde.
Fetiţa cea mică se joacă singură in jurul meu. Privirea mi se oprește pe mâinile ei care mângâie pruncul din iesle. Stă minute in șir să privească și să mângâie figurinele acelea puse pe butucul de lemn din casa noastră…cele care ne amintesc de cum a venit Hristos al nostru în lume.
Citește în continuare „Să-L dorim pe Hristos – Săptămâna 3 (Postul Crăciunului)”
Am fost o groapă de gunoi…un loc stricat și plin de putoare..
Am fost un ogor împînzit de spini si mărăcini…
un loc întunecat si plin de umbre.
Am fost o fântână secată, în care s-a aruncat moarte.
Un loc plin de groază, de spaimă și ură.
Citește în continuare „Gânduri la ieșirea din Spitalul de Psihiatrie (la umbra ultimei psihoze)”
Mi se încâlcesc cuvintele la ieșirea din inimă.
Vor să iasă deodată , toate, să năvălească asemeni animalelor ținute închise la vederea luminii și a hranei. Se împing unele in altele obosindu-mă.
Suspin resemnată, cu o durere ascuțită in mijlocul ființei: poate nu e loc pentru asta.
După câteva ore vin iar. Mă află pe patul cu aripă de înger deasupra. Eu stau să îngrijesc copii bolnavi, ele nu imi dau pace. Se rostogolesc, urlă…ca acei copii mici nebăgați in seamă, dar care vor cu orice preț să fie văzuți.
Citește în continuare „Izbucnire a inimii”
Pe poteca inimii mele un soare blând de vara.
Razele ii curg spre mine ca si cum sunt unicul om …singura entitate a acestui univers.
Îl măsor cu ochii deschiși pe jumătate, îl caut printre frunzele nucului înalt, printre crengile verzi ale salcâmilor. Din cand in cand ma opresc.
Câinii au venit cu mine. Se opresc și ei in așteptarea pașilor mei. Mergem lin.
Citește în continuare „Hristos în ograda mea | Gânduri în Soare”
Om mic, ascuns in mine, ne despart câteva săptămâni de prima întalnire.
Sunt câteva zile adunate până voi atinge ochii tăi cu ochii mei.
Se apropie cu pași mari ziua aceea în care voi vedea ce a modelat Dumnezeu in pântecul meu, ce culori și forme a ales pentru tine, ce trăsături a presărat pe chipul tău…
Citește în continuare „Scrisoare pentru Elisabeta”
Se plimbă prin mine la pas iute gândurile, emoțiile, îndrăzneala timidă de a cere de la Tatăl meu o naștere ușoară…
Citește în continuare „Rânduri la ceas de seara (4)”
Vânt.
Se mișcă copacii dezgoliți de frunze.
În casă e cald. Vuietul lovește ferestrele și pătrunde din când în când, printre colinde, în timpanele mele.
Stau pe o pernă și cos inimi în timp ce prin mine se mișcă delicat un prunc.
În pieptul meu arde iubirea de Dumnezeu. Din ea îmi trag toate puterile, tot curajul de a fi și a îndrăzni, toată puterea de a iubi.
Sunt tot aici, în atelierul devenirii mele, în casa cu ferestre mari și pruncii în jurul meu.
Citește în continuare „Rânduri la ceas de seară (3)”
În camera mea miroase tare a viață. Doi prunci dorm lângă mine și unul înlăuntrul meu.
Scap câteva lacrimi direct din centrul inimii și încerc să adun ziua în cuvinte, să compun o filă de jurnal, un fel de rezumat al tuturor celor prin care Dumnezeu mi-a mangaiat ființa.
E liniște, Stelele nopții tac. Glasul greierilor încununează liniștea, Nu latră nici un câine.
Liniște nu înseamnă să nu auzi nimic, ci să auzi acele lucruri care lasă loc să coboare glasul Creatorului în tine, care nu acoperă oglinda cea adevărată.
Citește în continuare „Rânduri la ceas de seară (1)”
Scurtă întroducere.
Acest text ilustrează imaginea orașului privită prin lentila inimii mele. S-ar putea să fie o imagine distorsionată de propria-mi trăire. Nu intenționez să rănesc pe nimeni. Retragerea din ritmul lui îi accentuează trăsăturile. E un mod de a privi detașat, pentru că dragostea de Viață mă ține tot mai departe de mrejele lui. Orașul e pentru mine, în această etapă, un potențiator al poftelor, un dăruitor de plăcere îmbrăcată în mii de forme, împuternicit să îți răpească propria voie și în definitiv viața.
Rândurile care urmează pot să producă judecată sau dispreț. De aceea se cer a fi citite doar de aceia care pot să le digere fără să se tulbure. Au fost scrise după câteva zile de retragere din ritmul vieții mele (în munți), după ce am respirat aer îmbibat în brazi, în ape limpezi, în stânci.
Citește în continuare „Nu-mi place orașul!”
Zilele acestei ierni au o altă formă, un alt conținut. Curgerea lor sculptează în mine înțelesuri noi: ale acestei lumi și ale Cerului.
Prin mintea mea se plimbă scutece, dureri de burta, muci, jucării împrăștiate, retete de prăjituri cu care îmi indulcesc imaginația la orele dimineții…inainte să apară lumina, jocuri de băieți încărcați cu energie și un șir lung de „mami”. Da, acel „mami” pe care fiecare mamă îl aude de sute de ori într-o zi, acea chemare a puterilor neștiute, a răspunsurilor liniștitoare și a altor resurse ce au stat îngropate până să primească chipuri în noi suflarea lui Dumnezeu.
Citește în continuare „Cum se vede Cerul din inima lui Efraim (4 ani și 8 luni)”
Domnul meu, mă întorc cu inima fărămițată, împrăștiată mulțimilor de plăceri pe care ființa mea le gustă.
Vin obosită și risipită, nădăjduid că Tu mă vei aduna și mă vei locui. Citește în continuare „Pocăință (într-o zi înnorată de primăvară)”
Inima omului e sensibilă. Ea tremură de durere și rănile ei pot sângera mult. Inima nu e un punct fix, nu e un loc vizibil…nu poate fi măsurată, nici cântărită. Chipul și gesturile pot trăda conținutul ei, dar ea ca întreg poate fi cunoscută doar de Ziditorul ei.
E lumea plină de inimi tremurânde, de inimi răpuse de foame și sete după Veșnicie.
Căci în definitiv ce poate însemna această goană după mai mult? Cum se pot traduce toate orele trăite pentru agonisirea materialului? De ce suntem tot mai flămânzi după ce roadem putrezirea? De ce acolo, în locul invizibil al ființelor noastre e frig și pustiu? Citește în continuare „Filă a unui ianuarie ascuns sub zăpadă”
Tată din Cer, am atâtea…atâtea pentru care uit să îți mulțumesc.
Ai lăsat să ningă peste viața mea cu belșug de frumusețe strecurată în oameni, animale, lucruri, în tot ce stă împrejurul meu. Sunt strânse în horă frumuseți, legate toate cu prezența Ta, risipite de dragul meu…
Eu, flămândă după sens arunc pivirea mea dincolo de acestea, lăsând să cadă perdeaua peste ochi. Strâng tare pleoapele ca să nu văd în timp ce Tu adaugi clipă de clipă minuni…
Oare Sensul nu se află în cele mărunte, în detalii? Citește în continuare „1. Exercițiu de mulțumire”
La sfarsitul toamnei am avut o zi speciala, in care Dragos si Laura de la Be-Light ne-au facut fotografii. Eu sunt fascinata de talentul lor si de felul minunat in care au vazut viata noastra. Citește în continuare „Viata noastra (prin ochii si inima celor de la Be-Light)”
„Puii de leu duc lipsă, și li-i foame, dar cei ce cauta pe Domnul nu duc lipsă de nici un bine.
Veniți, fiilor, și ascultați-mă căci vă voi învăța frica de Domnul.
Cine este omul care dorește viața, și vrea să aibă parte de zile fericite?
Ferește-ți limba de rău, și buzele de cuvinte înșelătoare!
Depărtează-te de rău, și fă binele,
Caută pacea, și aleargă după ea!
Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană, și urechile Lui iau aminte la strigătele lor.”
E o dimineață îmbrăcată în soare. Deschid ușa casei și păsările ce se hrănesc cu miez de pâine din zăpadă se ridică și zboară. Închid ochii și las clipa să pășească prin mine. Citește în continuare „E februarie la noi în sat…frumusețea colindă ulițele sufletelor noastre când îi dăm voie”
În satul nostru e frig și a nins. Noi am crezut că ninge cu fulgi de zapadă, dar a nins cu bucurie…
Cerul de un albastru puternic stă ca o oglindă să cuprindă bucuria satului…și n-o cuprinde. Atunci începe să frământe zăpada. O lasă sub soarele rece…la dospit. Apoi o modelează, o împletește cu noi, o aruncă în sus, o lasă la pământ, o face culcuș pentru animale, o despletește…și seara o lasă să doarmă sub stele. Se joacă și el …că e copil. 🙂 Citește în continuare „E ianuarie la noi în sat…vântul frământă zăpada. În liniște o lasă la dospit…sub soare.”
și e atât de cald …și miroase a cuib în inimile noastre
Nu știu cum e la oraș
la sat e totul alb… chiciura stă nemișcată pe pomi, pe rămășițele de iarbă.
În casă e loc pentru multe suflete
În noi crește bucuria că suntem aici, că trăim ca în povești. Citește în continuare „La noi e iarnă”
Dimineața mă aruncă din așternuturi calde în hainele drumului: în ceață deasă cusută cu fire de soare. Cocoșii cântă. E frig! E noiembrie!
Pisica aleargă spre mine. Se oprește în dreptul meu. Se întinde și miaună de bucurie că mă vede. Citește în continuare „E noiembrie la noi în sat. Lemnele ard în sobă, ceața îmbracă drumurile…”
Era o zi de aprilie. În zilele de aprilie corcodușii vorbesc cu lumea prin flori…și iarba e verde.
În această lună, pe planeta noastră ies la lumină fire de ceapă și usturoi, frunze de mazăre și de salată, spanacul și florile de soare.
Ne ridicăm din așternuturi și explorăm grădina…din cele dintâi ore ale dimineții până la apus de lumină. Suntem liberi și uimiți:
de felul în care zboară fluturii albi
de zumzetul albinelor
de puterea cu care semințele mărunte aruncate în pâmânt ies la suprafață Citește în continuare „Despre un pârș care și-a făcut cuib în blenderul nostru”
Acest articol e o culegere de lecții pe care le-am primit în șederea la sat. Vor urma și alte lecții cu ajutorul Domnului.
Pentru că drumurile nu sunt asfaltate e mult noroi. Așa se explică că preșul de la ușă va fi în câteva zile mai murdar decât un preș nespalat timp de un an de la oraș.
Pereții și geamurile…si fiecare colț va fi îmbracat în pânze de paianjen. Așa că adesea m-am pomenit luând pânzele si peste noapte erau țesute la loc….cu harnicie. Paianjenii sunt mai harnici decât mine.
Cât despre praful din casă….e asemeni pânzelor.
Dacă e un sezon cald și scapi din greșeală mâncare pe jos dimineța vei găsi o cărare de furnici prin mijlocul camerei tale și vei vedea cu mirare cum mâncarea a dispărut. Citește în continuare „Câteva gânduri despre viața la sat”
Andreea Stanciu 
