Acum cînd culturile se ciocnesc și lasă în urmă morți, acum cînd religiile sînt în confruntare, lăsînd pe străzi carne și sînge, cînd discursul religios se radicalizează, ne întrebăm, noi, noi …. evanghelicii … cu noi ce este?

Cine MAI SÎNTEM? Sîntem oamenii unei singure Cărți? Ar trebui cumva să fim?

Cînd toate celelalte religii, cum spunea cineva, se întorc spre textele fundamentale, creștinii se îndepărtează tocmai de textul care le-a constituit cathecheza și le-a generat rădăcinile credinței.

Despre evanghelici se spunea că sînt oamenii Bibliei, că sînt mitraliere de versete, vedeți Steinhardt în Jurnalul Fericirii, că știu Biblia pe dinafară și că altceva nu mai citesc pentru că ar fi păcat.

Nu mai este adevărat! După cum ne arată statisticile, fie Barna sau Gallup, mai mult de 60% dintre enoriașii parohiilor evanghelice nu mai citesc în mod regulat Biblia. Nu mai sînt nici măcar oamenii unei singure cărți.

sursa…

Am două scene în minte.

Scena 1. Acum cîteva săptămîni într-o localitate din Siria un tată își privește copilul.
Copilului i se cere să se întoarcă înapoi la Islam.
Tatălui i se cere să se întoarcă înapoi la Islam.
Copilului i se retează cu martori și mult public degetele. Falangă după falangă.
În fața tatălui.
Tatăl privește neputincios la buricele degetelor, care însămînțează pămîntul. Degete din care vor răsări alți creștini.

Refuză și unul și altul să își renege Domnul și Mîntuitorul!

Sînt decapitați împreună în piața publică. Fiul în fața tatălui. Tatăl în fața … Tatălui.

Cristos se ridică și îi primește cu onor ca pe Ștefan Protomartirul.

Mînuța lui Noah la naștere

Scena 2.

Duminică, 18 octombrie, vom începe o nouă serie asupra unui subiect controversat în lumea evanghelică: disciplinele spirituale. De ce ar fi controversată o temă care conține un lexem din aceeași rădăcină din care este derivat și cuvîntul discipol?

Pentru că sîntem cu musca pe căciulă. Cea mai mare pierdere a creștinismului contemporan este UCENICIA, relația mentor-ucenic, maestru-discipol, relație care a făcut creștinismul un imperiu de temut pentru împărații vremii la nici 60 de ani de la crucificarea Celui care l-a fondat.

La vremea cînd au apărut cărțile lui Foster, unii au îmbrățișat fără ezitare sugestiile autorului, alții au acuzat noua tendință ca fiind o posibilă întoarcere la o soteriologie a faptelor de influență catolică. Ne întoarcem din nou la Catolici? Facem metanii și pelerinaje ca la ortodocși? Mergem în cer prin fapte? Unde mai este harul, dar lucrarea Duhului în caracterul nostru? N-ar trebui să ne lăsăm în seama lucrării Domnului…

Este Duminică. Încep seriile de sărbători ale mulțumirii sau sărbători ale roadelor. În bisericile evanghelice se suprapun aceste două sărbători, care ar trebui despărțite una de cealaltă.

Una, sărbătoarea roadelor, sărbătoare cîmpenească,  cu rădăcini agricole, celebrare a roadelor date de Dumnezeu, vine dinspre Vechiul Testament și, reformată, reajustată, încadrată corect în tiparele Noului Legămînt, ar trebui restaurată. Bisericile ni se umplu de roadele cîmpului și, mai ales în bisericile din mediul rural, rugăciunile de mulțumire pentru un an bogat, sînt emoționante, autentice. Cealaltă?

Sărbătoarea mulțumirii ar trebui izolată, după  părerea mea, și așezată în calendarele noastre diferit, pentru a ne concentra pe o disciplină spirituală care ne ocolește.

Azi dimineață, după o noapte cumplită de condus, m-am trezit în bocetul disperat al unui copil:

”nu veau acolo, nu veau acolo, veau acasă, veau acasă, cu tine, cu mami!”

sursa http://www.workingmotheroftheyear.com

Copilașul, peltic, neînvățat să vorbească chiar, în jurul a trei anișori, era tîrît de bunică-sa, care afișa o față de piatră, vădit rușinată de circul pe care îl făcea micuțul. Îl tîra eroic spre locul de execuție a seninătății domestice.

Plînsul nu-i era isteric. Recunosc, tată fiind, cu ușurință plînsul alintat, plînsul isteric, plînsul autentic, plînsul rugător, plînsul de durere … Era jale! Era bocet! Era disperare!

Copilașul era dus la locul în care ne-am îngropat mulți cei mai frumoși ani ai copilăriei: GRĂDINIȚA! Ce nume! Grădiniță, loc al plantelor ornamentale, nemișcabile, cultivate, tunse la rînd, aranjate în rînduri și nenatural fixate.

Nu-i faceți pe copii plante zombificate intelectual în grădiniță! Lăsați-i să vi se joace…

Da! Grețos! Să plătești 50.000 de dolari, să ademenești animalul în mod ILEGAL în afara țarcului protector, să îl săgetezi, apoi să îl urmărești, animalul fiind în agonie, să îl împuști cu reflectorul deasupra capului….

sursa mashable.com http://mashable.com/2015/07/27/cecil-the-lion/

Ce bărbăție este asta? Ce vînătoare este fără niciun risc de a fi mîncat la rîndul tău de animalul înfuriat? Cît de laș, cît de greu trebuie să te fi înțeles cu tine în tot acest timp?