Sub zăpada albă mult noroi…în noi.
Gânduri negre laolaltă, aer greu pătruns prin nări,
hrană toxică și ură,
stau ascunse după haine, după farduri …și din când în când răsuna:
prin dureri, tumori și teamă,
prin neliniști și-amorțeli.
Toate strigă: vreau zăpadă!
să ajungă pe cărări. Citește în continuare „Câteva rânduri despre…post”
Anca mi-a oferit ocazia să scriu despre Iubirea lui Dumnezeu.
Eu am cotrobăit prin ființa mea, prin fotografiile noastre, și am conturat pentru Revista Zenit ceea ce așez mai jos.
Vă dăruiesc acum , la sfârșit de an ceea ce am scris și vă las să priviți modul în care Anca a împletit gândul cu imaginea….
https://zenitmagazine.wordpress.com/zenit-4/
Citește în continuare „Iubirea lui Dumnezeu”
Această grămadă de gânduri sincere e scrisă cu gândul la ei.
Pentru cei ce nu-i cunosc: ei sunt minunile zilelor mele, sunt coechipierii mei în lupta pentru frumos, sunt oglinzile mele și iar minunile mele. 🙂
Ei sunt … un dar nemeritat pe care vreau să-l tratez cu respect și responsabilitate fiind mereu conștientă că ne mântuim împreună…
Ascultăm… Citește în continuare „Cu gândul la ei”
L-am întâlnit pe cel ce avea să devină soțul meu cu 10 ani în urmă, pe Cetățuie în Cluj. Ne-am cunoscut cu 2 zile înainte de a începe Postul Crăciunului.
După 3 ani ne-am căsătorit.
Citește în continuare „10 ani și un început de Post”
M-am gândit zilele acestea la tot ceea ce se petrece în țara noastră…
Ah ce dor mi s-a făcut de Dumnezeu…pentru că în cele citite și văzute lipsea cu desăvârșire. Ce dor sfâșietor …
Sufletul striga mut: ”Unde mi Te-au ascuns Doamne?”
Această postare e o încercare de a căuta urmele Lui, astupate cu mii de păreri omenești. Da, am fost într-o mare primejdie zilele acestea. Am confundat urmele Lui cu urmele acestei lumi și m-am pomenit secătuită, respirând parcă sacadat informații ce nu duc niciunde. Citește în continuare „E noiembrie la noi în sat…să-I cântăm lui Dumnezeu”
Noi știm în miezul inimii că nimic nu ne umple și nu ne împlinește așa cum o poate face familia și căminul nostru, ridicat prin jertfă, bucurie, răbdare.
Noi știm, acolo unde nimeni în afară de Dumnezeu nu poate ajunge, că nici biroul la care stăm ore lungi, nici cabinetul la care muncim, nici bijuteriile pe care le-am cumpărat și nici hainele nenumărate nu pot să se strecoare în miezul ființei noastre ca să aducă împlinire. Noi, da…noi știm și noi pe noi nu ne putem minți. Citește în continuare „Drag suflet de mamă… (mie și celorlalte mame care trec pe aici)”
Plouă sacadat…
Mijloc de toamnă în inima mea, în culori blânde, mirosuri de fructe și legume și cu fum ce se ridică.
Îmi arde Dumnezeu patimile ca să poată ninge cu binecuvântări peste o ființă împrospătată.
E liniște. Citește în continuare „ACUM și AICI … Minuni îmbrăcate în toamnă”
„Gândul Tău să se-nplinească
Neştirbit în mine-oricând,
Chiar de-ar fi să se dărâme
Tot ce mi-am zidit în gând
Chiar de-ar fi să se dărâme ,
Chiar de-ar fi să se dărâme
Tot ce mi-am zidit în gând„
John a fost unul dintre cei mai dragi prieteni ai sufletului meu.
El se plimbă acum pe străzile Cerului și contemplă la frumusețea celor pe care noi nu le vedem, pas la pas cu Dumnezeu. Citește în continuare „Răbdare! Răbdare! Răbdare…”
Ne-a nins cu frunze în poala ochilor.
Ca un șir de pete colorate ne-am strecurat printre pomi, iar ei se prefăceau că nu ne simt, că nu ne aud.
Noi eram gălăgioși, ei tăceau. Își lăsau doar frunzele să fredoneze risipirea.
Într-o zi de sărbătoare…am pornit…
Citește în continuare „Călătorie prin inima toamnei”
“ Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul și ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranța că o va proteja. Femeia este doamna casei dar și o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar și hamalul ei.“
(Viața de familie – Paisie Aghioritul)
Oamenii, aceste modelaje atât de atent gândite, exclamă prin gesturi și priviri deschise că Dumnezeu și-a vărsat din frumusețea Lui peste ei.
Se făcea că eram doar un prunc pe ulițele unui sat de lângă o mare piatră. Printre prietenii mei de joacă se număra și L., un țigan. Colindam drumuri și dealuri împreună…într-un joc prelungit. Pentru mine nu a fost niciodată un țigan, a fost mereu un prieten…
Clipele care ne-au trăit au adus pentru fiecare dintre noi un alt drum. El are familia lui. Lucreză într-o țară străină, pe lângă apele albastre ale mării. Eu colind satul de lângă piatra cea mare cu familia mea.
De zile multe cântecul de dor al mamei lui a ajuns în casa noastră. E mamă de 10 copii și pentru fiecare păstrează un Dor, o lacrimă, un zâmbet larg și știrb: Citește în continuare „O familie mare – Portrete fără garduri”
Se făcea că era noaptea de 19 noiembrie spre 20. Un vis minunat îşi făcuse loc în mine… Era un fel de realitate izbitoare, ce îmi cuprindea sufletul pe de-antregul.
Am visat că eram însărcinată. M-am visat născând un băieţel şi o fetiţă…natural, fără prea multă durere, acasă. Citește în continuare „Un scurt vis…poate despre copiii noştri nenăscuţi”
Ieri…o zi umedă şi plină de noroi… Ies din casă împreună cu Rafael şi zăresc alergarea unui ghem sur. Un şoarece destul de mărişor căuta să se ascundă de noi printre oalele de pe prag. L-am căutat cu privirea şi m-am pomenit privindu-l în ochi. Scârba şi teama s-au topit şi dintr-o dată vietatea din faţa mea s-a preschimbat într-un animal simpatic. Sub răsetele şi bucuria copilului meu am încercat să-l alung de lângă casă. În zadar…. A alergat grăbit în rama de la uşă, cu siguranţă spre locul unde îşi avea cuibul. Din nou s-a lăsat teama peste mine…pentru ca ochii mei nu mai priveau adânc în ochii lui, convingându-mă că nu-mi va face nici un rău. A devenit din nou un duşman care cotrobăie prin bucătăria mea, lăsând urme şi miros…. Citește în continuare „O bucată de pământ locuită de câţiva oameni simplii, cu porţi clădite din zâmbet…”
Sub brumă mi-am deschis ochii în această zi şi calauzită de paşii ei am trecut clipele rând pe rând. O linişte largă îngrădeşte acest spaţiu locuit de Dumnezeu şi bucuria că suntem aici ne încălzeşte adesea. Nu ştiu ce ne lipseşte. Suntem întregi şi bogaţi lângă Dumnezeu. Ne umple, ne satură, ne invită adesea la dans cu creaţia Lui, ne povesteşte despre visele Lui pentru noi…si noi îndată căpătăm liniştirea. Citește în continuare „Pentru o sâmbătă cu miros de plăcinte”
Toamna aceasta rece a găsit de cuvinţă să mă provoace la a trăi modest. Cu toate că firea se opune adeseori acestui proces, făcându-l mai dificil, văd cum de la o zi la alta cad de acord cu sufletul meu asupra faptului că avem nevoie de puţin ca să fim fericiţi, că timpul pe pământ aleargă grăbit spre final şi singurele comori care rămân sunt cele strânse în Împărăţia de dincolo de timp.
Am ales satul pentru noi ca să avem timp să ne privim mai des in oglindă sufletul… Citește în continuare „Din mine… şirag de gânduri calde în miez de toamnă rece…de la sat”
Am pornit într-o noapte insoţiţi de gândul că Dumnezeu ne va însoţi la plecare şi la venire, cu o dorinţă largă de a petrece timp unii cu alţii, învătând despre Dumnezeu din experienţele ce le vom avea.
Citește în continuare „Gânduri şi imagini dintr-o călătorie”
Satul, acest asternut mereu cald, ma indeamna mereu sa ma traiesc, sa-mi amintesc prin lucruri simple unde mi-am infipt radacinile…
Asa se face ca la sfarsitul zilelor imi simt sufletul odihnit dupa truda trupului, multumit. Il surprind dansand de bucurie intr-un trup murdar de colb…cu mainile-i uscate de la var, cu fruntea ridata de lumina puternica a soarelui, cu picioarele incremenite in ritmul pedalelor de la bicicleta. Citește în continuare „Coaja de paine, mainile pline de colb, caii de pe drum”
Azi, am urcat dealul. Îmi părea că sunt mai pustie…că pe undeva m-am prăpădit, că pe undeva m-am abandonat. Încercând să mă cunosc din nou m-am întâlnit cerşind înflorirea unor ramuri…încă reci. În mine se croşetează gandul libertăţii… Îmi doresc să alerg din nou fără să mă ţină lanţurile durerilor, ale pierderilor..ca într-o cămaşă de forţă, sufocându-mi bucuria.
Nu ştiu care lucruri din câte au fost au durut mai tare. Citește în continuare „Înflorirea…pe ramuri reci”
A fost o vreme în care eram singură. Apoi am găsit sau am fost găsită de Daniel. Împreună învăţam viaţa, escaladam munţi şi deseori ne trezeam în văi. Am fost impreuna pe vârful Soarelui şi în braţele norilor grei…
După o vreme a inceput să crească în mine Rafael. Numele Lui imi aminteşte mereu că Dumnezeu vindecă… Citește în continuare „De dragul a ceea ce creşte in mine”
Mi-ar placea sa iti scriu mai des, sa am mai mult timp de calitate cu tine…
Iarta-ma ca trec uneori zile si uit sa iti vorbesc. Citește în continuare „Draga minune”
Esti a doua minune ce locuieste in mine. Emotiile ma locuiesc odata cu tine…
Dumnezeu a ingaduit sa te formezi, dintr-o iubire mare, fara margini. Asa vei fii si tu…din momentul in care te-ai format ai devenit parte din Vesnicia lui Dumnezeu. Citește în continuare „O pagina…din jurnalul tau Minune”
Unele povesti sunt scrise cu litere de suferinta si durere ca sa aiba putere…
Altele sunt scrise cu litere de bucurie si liniste…ca sa aiba putere.
In ritmul caldurii din casa, al parfumului de clementine si betigase parfumate, in ritmul prajiturilor si al mancarii de sarbatoare simt nevoia sa multumesc Cerului pentru linistea ce azi domneste in sufletul meu si in casa mea.
Multumesc lui Dumnezeu pentru ca a fost cu mine in cele doua saptamani de suferinta (in care spitalul mi-a fost desteptatorul si tot el mi-a insotit noptile, in care mi-am vazut fiul doar de doua ori..cateva clipe…., in care sotul meu a fost nevoit sa duca multe poveri).. Citește în continuare „E din nou liniste”
Imi amintesc atat de clar primul meu contact cu un spital de psihiatrie. Eram in clasa a 11 a si in urma unor situatii stresante, pe un fond de oboseala cronica s-a declansat primul episod psihotic. La vremea aceea imi era extrem de rusine sa spun altora despre experienta mea. Stiam foarte clar cum e privit un bolnav psihic. Am vazut si simtit asta in propria casa. Tatal meu a fost unul din cei pe care imprejurarile l-au facut sa devina un „bolnav psihic” pentru ceilalti. Pentru mine a fost mereu tatal meu…si de asta ma durea felul in care apropiatii si strainii il tratau. Cand am ajuns si eu, silita de imprejurari, int-un astfel de spital credeam ca odata cu un diagnostic voi fi nevoita sa-mi asum etichetele puse de cei ce nu stiu nimic despre o astfel de boala…sau de unii care stiu prea putin.
Atunci nu stiam ca e modul lui Dumnezeu de a lucra la viata mea…
In spitalul de psihiatrie am intalnit un om cu Suflet. Era doamna Felicia Iftene… Citește în continuare „Cuvinte ale micului artist – prima incercare de a vorbi lumii despre boala psihica”
Postul Craciunului l-am simtiti mereu mai special decat celelalte posturi de peste an. Nu am stiut sa asez in cuvinte de ce l-am simtit asa…
Azi, la inceput de post cred ca am definit in mintea si sufletul meu…acest sentiment. Postul acesta e in anotimul rece. Postul acesta e o soapta calda care imi cheama familia langa Hristos.
E o perioada in care Il asociez pe Dumnezeu cu aripa calda, sub care, eu si sotul meu ..si pruncul nostru ne asezam dupa ce am umblat prin frig. Acolo ne dezmortim si invatam din nou sa ne miscam incheieturile ..cu speranta unui zbor mai inalt. Citește în continuare „Postul Craciunului…sau cum reinvatam lipirea de Dumnezeu”
Am invatat ca fiecare lucru greu prin care trecem ne poate fii treapta, ca fiecare durere si tragedie e vietii noastre isi va gasi odihna candva, undeva.
Cea mai dura experienta de pana acum…a fost pentru mine psihoza postpartum. O vreme am evitat sa vorbesc despre ea. Apoi am reusit sa vorbesc pastrand in mine o oarecare durere, a neintelegerii ei si o teama..a revenirii ei dupa o alta nastere. Am scris aici cateva despre ea…
Am citit in statistici ca o femeie dintr-o mie are parte de ea si durerea mi-a fost si mai mare. Nu intelegeam de ce eu una din acele o mie. De ce a fost nevoie de depresie, insomii, pierderea contactului cu realitatea, halucinatii, internare intr-un spital de psihiatrie la sectia inchisa, privare de copilul meu la cateva zile dupa nasterea lui, singurartate, izolare de sotul meu drag…si apoi doi ani de tratament…
E un articol pe care il scriu pentru mame, pentru femei ce poarta copii in pantecele lor, pentru cele ce au trecut prin depresii si psihoze. Nu vreau sa revolutionez nimic, nici sa contrazic sau sa arunc cu pietre. Vreau sa va vorbesc despre aceasta experienta dupa doi ani si jumatate de la ea, privind-o ca pe o mare lectie a vietii mele, cu bucurie, cu credinta ca Dumnezeu are solutii pentru noi mamele…ca sa ne vindecam de lucrurile ce duc acolo si sa nu mai fim nevoite sa trecem prin ea. Citește în continuare „Psihoza postpartum (experienta care m-a ajutat sa inteleg drama copilului meu) (1)”
UPDATE: 13 iunie 2017
Tot ce am scris în acest articol a rămas valabil pentru mine și acum, când cresc un nou prunc, o nouă veșnicie.
Cu Efraim legat de mine pot să alerg, să dansez, să gătesc, să mă plimb, să lucrez prin grădină și în același timp să se împlinească nevoia lui de a sta conectat cu mine.
Ca sistem de purtat recomand din tot sufletul sistemul pe care l-au creat cei de la http://marsupi.ro/
Cât despre Rafael, el s-a făcut mare acum. Are 7 ani și cu greu îl mai pot ține câteva minute în brațe. E independent, mult prea independent raportat la mine ca mama grijulie…Mi-e dor de el legat de mine, dar accept că el nu a fost creat pentru mine, că el are drumul lui și eu pot să îl însoțesc pe acest drum cu iubire și binecuvântare.
……………………………………………
Experiența de azi m-a provocat să scriu acest articol. Nu simțeam pănă acum nevoia să motivez de ce în unele zile îl iau pe Rafael în port bebe și merg cu el așa…deși el are aproape 13 kg si eu 46. El e lung și eu am doar 1,58 m înalțime.
Toată vara am fost nemulțumită de faptul că nu petrec suficient timp cu el. Mi-am regândit viața și prioritățile și am luat noi decizii…ca să îi dau mai mult timp, cât mai mult!
A venit toamna și am mai mult timp liber. Așa se face că nimic nu mă grabește si astfel nu port povara de a grăbi pe alții. Mă plimb cu Rafael, am timp să stau 20 de minute să privesc o gaură într-un gard pentru că el iși dorește asta, am timp să îl iau cu mine în bucătărie și să gătim împreună (fără pic de glumă! are 2 ani și 4 luni și mă ajută cu adevărat…taie dovleceii, castraveții cubulețe cu un cuțit de plastic, frământă aluatul împreună cu mine, îsi pune mâncare în farfurie, spală vasele mai mici, udă vlăstarii, ii taie cu forfecuța,..), am timp să fac curățenie cu el, să îi spun povești, să îi răspund la întrebări, să îl ascult, să îl mângâi, să îi explic…să îl las să aleagă fără să impun cu furie niște reguli (uneori absurde).
Am timp și putere (slava Domnului) să îl port uneori în brațe, aproape de inima mea, aproape de respirația mea, ..să îi vorbesc șoptit, să îl adorm cântându-i la ureche despre Isus, despre dragoste…pe străzi, prin frig..ocrotiți de o lumina blândă în care Dumnezeu Își pune Puterea.
Rafael nu prea doarme la amiază. Uneori vara îl adormeam in cărucior, îmi părea mai comod. Acum e frig..îl cuibăresc în marsupiu și îl adorm așa. Nu mereu..Aș face asta mai des dar câteodată nu am timp. O fac pentru el și pentru mine. Ador sa îl privesc ațipind în palmele mele dupa ce și-a epuizat întrebările, să îl aud răsuflând ușurat, să îl simt abandonat în brațele mele. Atunci mă simt Mamă, atunci simt că truda mea e pentru ceva ce poarta veșnicia în fiecare celulă a sufletului.
Imaginați-vă că într-un moment din acesta, de intimitate cu fiul meu, de bucurie că am timp să îl port (conștientă de faptul că el crește și că nu mai pot face asta mult timp) întâlnesc trei persoane. Doua dintre ele urcau împreună pe strada mea și exclamă cu putere „rușine, rușine!” înspre Rafael.
Rușine? de ce rușine? „rușine că stai la mama ta în brațe așa baiat mare si ca nu mergi singur”…Aceasta replica vine după câteva ore în care am alergat și am mers cot la cot cu el. Am spus doar atât: „noua nu ne e rușine!” Am încercat să nu fiu răutacioasă…Puțin mai jos întâlnesc o mama. O respect…a crescut mulți copii. Ea imi spune „de ce îl duci așa?”. Eu răspund: „ca sa il adorm”. Ea continua: „Nu așa trebuie sa faci. Dacă îl înveți așa doar așa va vrea. Trebuie dragoste cu măsura. Copilul trebuie să știe să stea singur, să înțeleagă că nu ai timp de el, să asculte.” Cred ca are dreptate si respect felul în care a ales ea să își crească copiii, dar în ceea ce ține de mine, de structura mea..NU cred ca asta e soluția!
Cred cu tărie că dragostea nu are măsura. Cred ca acolo nu se cere măsura….
Cred că un copil are nevoi emoționale care își găsesc împlinirea în brațele mamei și nu într-un pat așezat într-o cameră alăturat. Copiii nu au nevoie doar de laptele nostru. Ei nu trăiesc doar cu hrană fizică. Ei cresc și sunt sănătoși atunci când li se oferă iubire, multă iubire.
Cred și văd cu ochii mei ca iubirea mea și răbdarea mea il disciplineaza pe Rafael mai mult decat orice nuia, decat orice cuvânt dur, decât orice mânie vărsata peste el.
L-am purtat mult (nu destul) și e independent, nu vrea mereu in brațe dar știe ca brațele sunt acolo pentru când are nevoie. Încerc să îl incurajez deși nu îmi vine natural. Natural imi vine sa zic: „ai grijă! o sa cazi! nu poti!”…Ma educ sa îl încurajez, sa îl ascult, sa îl înteleg.
Știti când e Rafael obraznic, rebel, răutacios? Când sunt eu așa!
Știti când dăruiește cu drag din ale lui? Când eu fac asta cu ale mele!
Știti când îmbrațișează, zâmbește, explică cu răbdare când nu îi convine ceva? Când eu sunt așa!
Știti când trântește lucruri, când vorbește dur, când loveste? Când mă vede pe mine plină de mânie!
Nimic nu ne educa copiii mai bine decât iubirea, răbdarea, propriul exemplu. E absurd să am așteptări mai mari de la el decât de la mine. E incorect să pretind de la el să fie altfel decât sunt eu. Înainte de cuvintele mele sunt faptele mele, pașii mei, cărarea pe care o croiesc inaintea lui si pe care el o urmeaza natural. Asa suntem creati..sa urmam pasii celor de langa noi, sa imitam.
Am mai scris ca îl vreau pe Rafael prieten al nostru. Vreau să simtă că îl iubim! Aceasta e calea pe care o consider cea mai înțeleaptă în momentul de față. Calea Iubirii!…cu limitele ei, cu condiționări uneori, cu reguli, cu atribuții…alteori cu pedepse, cu disciplinare.
(BIBLIA)
(BIBLIA)
Pentru că iubirea lui pentru alții va însemna multă jertfă, va însemna frustrare, va însemna renunțare, iar toate acestea se educă dacă nu vin ca dar al trudei celor ce au trăit înaintea noastră, al strămoșilor noștri.
Rafael e cea mai puternică dovadă în momentul de față! Ce e el și ce devine el in fiecare zi îmi dovedește ca nici o cale nu e mai buna decat Calea Iubirii, jertfa fiecărei zile, iertarea mai mult decat pedeapsa.
Ce har! …toate mă conduc și îmi arată că Dumnezeu înainte de orice e DRAGOSTE!
„Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu.
Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.
Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.
Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții.
Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu;
și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi.
Cunoaștem că rămânem în El și că El rămâne în noi prin faptul ca ne-a dat din Duhul Său.
Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.
Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi.
Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el.
Cum este El, așa suntem și noi in lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârșită în noi, pentru ca să avem deplina încredere în ziua judecății.
Noi Il iubim, pentru ca El ne-a iubit intâi.
Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, si urăste pe fratele său, este un mincinos;
căci, cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?
Și aceasta este porunca pe care o avem de la El:
(BIBLIA)
PS: Când am spus ca Rafael face așa multe prin casă nu am spus-o ca să îl laud pe el ca fiind un copil mai special sau mai capabil decat alții. Cred ca orice copil sănătos poate face aceste lucruri. Activitățile cu copiii noștri nu se rezuma la jucării și parc. A implica copiii in munca ta face viața ta mai ușoară și ceea ce faci nu devine o piedică în a petrece timp cu copilul ci o alta oportunitate. Aș vrea să îndrăznesc să îl implic în și mai multe lucruri pentru ca mi s-a dovedit că ai noștri copii sunt capabili de mult mai mult decât credem noi.
Sper că cei pe care i-am fotografiat vara aceasta nu s-au supărat prea tare că l-am dus și pe Rafael la ședintele foto. 🙂
(BIBLIA)
Nu stiu cum sunt alte mame, alte sotii…
Stiu doar ca uneori zilele mele sunt incarcate cu o povara ce poarta numele de „prea multe”. Dimineata ma trezesc cu forte proaspete si imi pare ca am energie sa fac toate lucrurile pe care mi le-am propus. Ma trezesc la mijlocul zilei ca desi am facut o multime de lucruri s-au adunat altele pe langa si parca am mai multe decat la inceputul zilei.
In fiecare zi curatenia trebuie luata de la inceput. Citește în continuare „Cand Lumina imi infloreste sufletul – ganduri de sotie si mama”
ganduri asternute in cimitirul din Sighisoara (27 sept 2012)
Din inima mea de fiica iti multumesc pentru felul in care imi decorezi viata. Iti multumesc pentru ca in aceste zile, ne-ai condus in afara timpului si ne-ai aratat cum putem sa urmam pasii Tai fara sa cartim.
Iti multumesc pentru ca la implinirea acestor 4 ani de casnicie ai asezat in trenul ce ne aducea spre Sighisoara o fiinta…o lectie, un impuls spre a trai mai frumos.
Ne-ai spus prin cuvinte putine ca cel mai pretios lucru e iubirea. Ca in ea crestem si inflorim, ca in ea putem trai si in ea sufletul nostru e frumos. Citește în continuare „4 ani – o Lectie”
Avem nevoie de atat de putin ca sa fim fericiti! Si totusi alergam dupa mult, tot mai mult !
Cu o inima multumitoare nimic nu e prea putin…
…in casa unui om care nu se grabeste… (20 sept 2012)
Citește în continuare „Cand avem suficient de mult ca sa fim fericiti?”
Era seara. Intunericul acoperise orasul nostru. In camera se strecurau fasii de lumina de la becul de pe stalp.
Ne-am asezat in pat dupa cum fiecare om se aseaza la sfarsitul zilei ca sa isi adune puterile, sa se linisteasca din alergarea de sub soare. Am inceput sa ii vorbim Domnului nostru. Cand am terminat i-am spus lui Rafael: „Acum e randul tau, Rafael. Ce ii spui lui Dumnezeu?”
A inchis ochii si a inceput asa : „Dumnezeu! Dumnezeu!” Citește în continuare „Dumnezeu!”
Cateodata, in toiul noptii imi aud pruncul vorbind…pe secvente. Atunci stiu ca viseaza. Unele vise sunt atat de grele incat el incepe sa planga in hohote. Oricat de adanc mi-ar fi somnul imi deschid bratele si il cuprind intre ele, ii mangai fata si ii vorbesc in soapta…despre linistire. Nu mai conteaza oboseala mea, nici caldura sau frigul, nimic in afara de respiratia lui neintrerupta de hohote si spaima.
Si pruncul meu gaseste incet cuib pentru sufletul lui…in noapte.
Asa mi-am gasit si eu cuibul dupa o noapte lunga de cosmaruri…si acum imi odihnesc visele in bratele Celui ce m-a modelat, si inima, si gandul … Citește în continuare „Cand visele incep sa se astearna la picioarele Soarelui”
S-au implinit 6 ani de cand eu si sotul meu ne cunoastem…in 13 noiembrie…
Am sarbatorit impreuna cu fiul nostru, cu intaiul nostru nascut….cu rodul nostru, cu modelajul unic ce ne-a fost daruit, cu mostenirea noastra…. Citește în continuare „S-au implinit 6 ani”
sa ma visez printesa …cu stelele la picioare si soarele mereu deasupra
sa ma visez traind mereu cu picioarele in flori si mainile in fire crude de iarba
sa ma visez avand apele si curgerea lor in grija mea
sa ma visez traind ca fluturii, zburand…
sa ma visez purtata pe aripi de berze…
sa ma visez impletind cununi din lumina si alergand pe deasupra marilor…
sa ma visez….
si oricat m-as visa nu as reusi sa cuprind mareata realitate: de a fi sotia unui barbat special, Daniel si mama unui copil minunat, Rafael…
foto: Sergiu Andrusca
Din ianuarie am revenit la oras. Tot timpul petrecut la tara a fost o sfanta respiratie de vesnicie. Cu toate acestea, spre finalul timpului petrecut acolo am simtit nevoia respiratiei la oras. Mi-a fost dor de prieteni si strazi, de pietele largi cu tarabele lor, de dealul din spatele cartierului, de livada, de plimbari prin parcuri.
Satul m-a invatat multe. Cred ca cel mai mult am invatat acolo renuntarea si confortul prin truda mainilor. Azi ma intreb daca as mai putea sa o iau de la inceput la sat. Azi ma intreb daca mi-ar fi la fel de usor sa traiesc fara apa curenta, fara baie, fara bucatarie, cu o camera care sa serveasca la toate…si care sa fie suficienta.
Cred ca dorul de oras s-a nascut din lipsa timpului in acre stateam si meditam la cele ce nu se vad. De cand a venit Rafael citesc putin, scriu putin, meditez putin :)…Nu cred ca am pierdut nimic. Cred ca am castigat adevarata viata in schimbul unei vieti ce imi parea intreaga. Citește în continuare „Cum mai e viata noastra sub soare…”
Cu voi nu e niciodata prea mult, cu voi as sta mereu…
Iubitul meu sot si fiul nostru sunt azi cele mai de pret comori. Langa ei infloresc, langa ei devin mereu primavara, langa ei e implinirea mea.
Nimic din ce fac sub soare nu poate egala ceea ce primesc prin ei.
De cand a poposit sufletul lui Rafael in viata noastra radem mai mult. Casa noastra are intiparit zambetul pe toti peretii. Si cand e greu…noi stim ca va fi iar susur bland si dans …
Am ales sa locuim la umbra Celui ce ne-a creat. Aici, tot raul si tot binele au sens. Aici greul are sfarsit…mereu si mereu.
Cele ce au venit au macinat sufletul meu. Cateodata nu il mai recunosc. Nu e mai frumos, nu asta vreau sa spun…E parca impietrit cateodata…Acesta e lucrul pe care as vrea sa il schimbe Creatorul meu…sa ma despietreasca. Nu stiu daca are legatura cu venirea lui Rafael. Cred ac mai degraba are legatura cu experienta dramatica prin care am trecut dupa nasterea lui. Intr-o zi voi scrie despre aceea experienta. Pana acum am tinut-o ascunsa in mine…am crezut ca acolo ii e locul. Azi, cred ca mi-a fost data pentru a fi impartita….Dupa nasterea lui Rafael am trecut prin cele mai cumplite clipe….au fost pentru susurul si dansul de zi…Pe acolo trebuiau trasati pasii nostri…Intr-o zi voi scrie….voi alege cuvintele potrivite ca sa ma vorbesc. Poate a mai trecut cineva pe acolo…si ii va fi de folos sa vada ca nu e singura….
Pana atunci…ramane zambetul si bucuria implinirii prin roade..
Scriu destul de rar in ultima vreme. Mi-a pierit indemanarea de a ma vorbi prin cuvinte….Ma vorbesc prin tacere pentru cei ce mai stiu sa ma asculte…
Azi mi s-a facut dor sa astern, sa ma astern…sa imi amintesc cine sunt si de unde imi trag seva.
Sunt mama de mai bine de 7 luni. Acest nou fel de a fi imi ocupa mult din timpul ce mi-e dat sa il traiesc sub soare. Citește în continuare „De cand am devenit mama…”
M-am gandit ca ar fi bine sa imi amintesc de mine, de treptele pe care le-am urcat sau coborat in ultima vreme, despre suspinele ce au nascut bucuria de acum…de tot timpul ce a stat sub palmele durerii, dar care s-a eliberat prin sange curs pe Cruce.
Daca ma vorbesc in gol devin eu un gol. Asa ca aleg sa ma vorbesc Celui ce m-a modelat din lut….Celui ce a suflat viata peste mine…Celui ce mi-e Tata si a carui casa e vesnicia…
Cei ce ma aud sunt doar spectatorii unei piese scrise cu mainile calde si sentimentele tremurand. Ei nu inteleg intru totul si nici nu pot umple durerea cu intelegerea lor.
asa ca, Tie Tata, ma vorbesc…
Cu putin in urma zaceam in salonul rece, fara sa gasesc surasul Tau bland. Prizoniera, ascunsa dupa usi inchise, cautam sa aflu soarele. Chiar si avandu-l in privire nu puteam sa il sorb in adancul meu…ca sa devin libera. Azi, sunt nori grei pe cer…azi ploua…in mine e soare!
Azi, mi-e drag sa privesc rodul iubirii, sa-i vad miscarile si viata. E un copil frumos. Nu meritam atata frumusete, atata puritate si gingasie …
M-am intors putin in timp..ca sa imi amintesc cine suntem si de unde am pornit..ca nu cumva sa uit cat de drag mi-e sa traiesc langa Daniel, cat de drag mi-e sa luptam impreuna.
M-am intors sa imi amintesc…si sa ma incarc cu povestea noastra de dragoste. Atat de multe au fost si atat de multe vor veni….
Ce bine Doamne ca esti langa noi in calatoria de sub soare!
Inseamna sa ma desprind usor de mine spre o alta fiinta….nu e sotul meu, e rodul iubirii noastre. E o altfel de desprindere. O desprindere a mea si a iubitului meu, impreuna, pentru o a treia fiinta. aceasta fiinta e dependenta de mainile noastre si de sufletele noastre.
Plansul copilului e strigarea lui catre noi.
Zambetul e raspunsul cald, e combustibilul pentru urmatoarele ore care cer jertfa.
Suntem slabi si schiopatam uneori..dar avem un Tata care ne poarta de grija intr-un mod supranatural….
Dintr-o data, o fiinta ce ieri era un bob de mazare, ne ia atentia si ne cere dragostea…ca sa creasca…sa creasca frumos…
Din cauza sarcinii e tot mai greu sa lucrez. Adevarul e ca incet ma retrag din activitatiile pe care le aveam inainte. Simt nevoia sa ma adun pentru Rafael. Simt nevoia sa ma retrag intr-un „cuib” si sa pregatesc venirea minunii. Mai e o luna si ceva…
Marturisesc ca am emotii…Astept cu nerabdare sa cunosc chipul copilasului ce a saltat atata vreme in pantecele mele. Astept sa il privesc in ochi si sa ii sarut fruntea, sa il strang tare tare la piept. Astept sa plang la intalnirea chipului unic si sa vorbesc cu cel ce azi locuieste in mine.
Ieri,i-am simtit mana sau piciorusul foarte tare. Deobicei cand il atingeam se retragea. Ieri a ramas asa, impingand cu putere carnea si pielea mea. L-am atins si am stat asa o vreme. Intre noi era o bucata de carne. I-am spus ca mai e putin si il voi putea atinge fara sa stea intre noi nimic…Nu stiu daca Rafael va fi sau nu sanatos, dar il astept cu toata dragostea si emotia…E mult de cand nu am mai scris despre el, despre experientele noastre cu el. Rafael s-ar putea sa fie bolnav…Nu e nimic sigur. Cred a in loc de a cauta raspunsuri e mai intelept sa il asez in Mana Domnului. El l-a creat…El il stie intru totul…El il va vindeca..caci Rafael vorbeste despre vindecarea lui Dumnezeu. A fost suspect de hidrocefalie. A fost un timp dificil pentru noi dar am incercat sa imi canalizez gandurile spre faptul ca e darul Lui pentru noi. Indiferent cum va fi, va fi spre binele nostru. Daca sunt chemata la o asemenea jertfa (uneori imi pare prea mare) insemna ca ea va lucra ceva pentru binele meu de dincolo de timp. Asa ca, indiferent de cum va fi Rafael, eu il simt ca fiind cel mai frumos dar venit de sus…
In timpul acesta, incarcat cu ganduri si ganduri am lucrat la cateva obiecte.
Un jurnal…
A fost o experienta din care am invatat mult si nu destul. L-am creat pentru o persoana din Bucuresti. Am muncit la el cateva zile, uneori cu puteri putine. Mi-am pus dragostea in munca. L-am trimis prin posta. Dupa ce a ajuns jurnalul, persoana s-a ascuns de mine. Nu mi-a mai raspuns la telefon, nu mi-a mai scris. Cand intr-un final am reusit sa vorbesc cu ea (am sunat de pe un alt telefon) a gasit o multime de scuze….si m-a mintit intr-un mod nevinovat. Mi-a fost greu sa ascult cuvinte mincinoase…A spsu ca nu a ridicat jurnalul de la posta…Intre timp cei de la posta ne-au trimis o hartie prin care ne-au anuntat ca jurnalul a fost ridicat…
Din experienta aceasta m-a durut increderea inselata si ma doare ca imi pierd increderea in alte fiinte din cauza unor experiente ca acestea.
Am totusi o speranta: ca jurnalul e de folos. Si am o rugaciune: „Doamne, ajuta-ma sa nu mai astept rasplata pamanteasca pentru munca mea.”
Citește în continuare „In asteptarea lui Rafael: tot mai putina munca…:)”
In dimineata aceasta as scrie despre culorile si parfumurile de dincolo de ziduri…ziduri inalte, ridicate de prejudecatile noastre.
In fiinta mea se contureaza portretul unei doamne de vreo patruzeci si ceva de ani. Am cunoscut-o cu ceva timp in urma. Poate de vreo doi ani.
Camera ei: un salon de cativa metrii, in care incap doua paturi.
Averea ei: o camasa de noapte, un halat si niste slapi de plastic.
Libertatea ei: o fereastra cu gratii…printre ele se tesea cerul in privirea ei tulburata.
Preocuparile ei: ganduri verbalizate cu putere…strigate infricosatoare pentru cei ce le aud pentru intaia oara.
Evadarea ei: baia rece si sinistra, atelierul..in care isi picteaza haotic durerea, in pauzele dintre intrebari si priviri incarcate cu scepticism. Citește în continuare „suflet aruncat dupa „gratii””
Dintre zecile de experiente pe care le-am trait aici, ne-a fost dat sa traim ceva nou si totusi vechi…
Ti s-a intamplat sa ai o credinta diferita de a prietenilor tai?
Ti s-a intamplat sa visezi in note diferite la vesnicia langa Dumnezeu?
Ti s-a intamplat sa fii diferit….?…si pentru asta sa fii prigonit din sufletul si viata unor oameni apropiati?
Daca ceva ne-a bucurat, daca ceva n-a alintat, daca ceva ne-a rupt de pamant pentru a ne lipi de cer…e doar Harul Lui fara seaman, fara margini in implinirea fagaduintelor…
Suntem tot si tot mai indragostiti de libertatea in care locuim acum, suntem tot si tot mai insetati dupa ploaia de soare ce coboara in fiecare zi peste ograda noastra.
Suntem simplii calatori …ce e aici nu ne apartine. Locuim aici prin mila Celui ce ne-a creat. Casa aceasta, ograda, gradina…nu ne apartin. Acesta e un lucru care ne smereste uneori, ne revolta altadata, ne face sa ne amintim ca suntem in vizita pe pamant, ne face alteori sa credem ca suntem aici pentru vecie. E un loc nespus de frumos pentru sufletele noastre intoxicate.
Va spun cu sinceritate ca nu as mai veni la oras, ca nu as mai lasa linistea sa imi scape…
Sunt doar sase luni si ceva de cand suntem aici.
Aici a crescut Rafael in pantecele mele.
Aici a nascut Krista. Citește în continuare „Despre viata noastra din ultimele luni”
Sub rasaritul soarelui se aud de departe si de aproape cocosii. Isi incep cantecul inalt de la primele ore..si ne trezesc pe noi, cei ce locuim satul.
Primii pasi in lumina zilelor sunt adesea inghetati. E un frig ce patrunde trupul abia trezit si il invioreaza pentru o alta zi, pentru noi intamplari. E diferit frigul de la sat…
Dimineata, cand deschid usa, ma izbeste un aer curat si tare. Indata ce am privit in jur, ma simt alintata de minunile Creatorului meu. Unicitatea zilelor e evidenta! Alte culori, alte temperaturi, alte fiinte in jur….
Experientele ce le traiesc in bratele satului sunt deosebit de frumoase, de naturale, de vii. Sunt tot si tot mai frumoase, mai naturale, mai vii! Citește în continuare „Sub rasaritul soarelui…”
Daca cauti linistire pentru sufletul tau, cauta linistirea in locuri ca acestea…unde sfintenia pluteste si unde lumina ramane lumina…
Imi pare Doamne, ca locuiesti in fiecare colt al acelei incaperi. Si imi pare ca oricat de intuneric ar fi, teama nu poate sa fie acolo. Ea nu-si gaseste locul in toata tihna aceea… Citește în continuare „In vizita la un om sfant…”
Unde e comoara ta, acolo va si inima ta….
Doamne, multumesc ca mi-ai luat-o!
Clipa in care i-am simtit absenta m-a taiat pe dinauntru, m-a facut sa disper in trupul meu, sa incerc sa dau de ea, sa ii caut urma..orice urma….
Dintr-un impuls negandit am inceput sa caut prin geanta, prin buzunare, prin manusi. Imi imaginam cat de mare va fi bucuria regasirii ei. In zadar pornirea aceasta. Verigheta nu s-a aratat. Daniel a vrut sa plece pe starzi in cautarea ei…Era tarziu. Era o nebunie a mintilor noastre aceasta cautare. Nu stiu unde mi-a alunecat de pe deget: pe strada, in autobuz, la supermarket, la biserica, la baie Citește în continuare „In amintirea verighetei mele…”
Ultimele vaci si ultimii bivoli isi croiesc prin ploaie, drumul spre casa. In grajdurile incalzite de fan si rasuflare de dobitoace isi vor odihni trupurile umblate si urcate pe zeci de dealuri.
Ar fi spre apus. Norii nu ne arata soarele…si totusi ar fi vremea apusului. In zilele de toamna tarzie, soarele apune devreme. S-ar parea uneori ca a uitat sa rasara.
Ferestrele sculptate in pereti permit luminii sa se strecoare in camera calda…calda de la lemne si muzica de pian.
Oamenii trec rar pe drum.
Cand le vezi miscarea lina, iti pare ca s-au coborat ingerii ca sa isi smereasca slava in cizme de cauciuc si haine plouate.
Sufletul priveste curios si uneori speriat in jur. Nu are zgomot in jur, nu se poate agata de el cand linistea pare prea mare, prea greu de dus. Citește în continuare „Catre apus”
Imi plac povestile simple, scrise sau rostite bland. Acelea care intra tip-til in sufletul meu, dar care raman acolo.
Sunt povesti pe care nu le izgonesc in furtuna. Ele nu incomodeaza umblarea mea si nu perturba linistea cerului senin.
Cand le aud incep sa tac in mine. Nu-mi mai vorbesc si nu ma mai aud. Nu mai pot sa-mi stapanesc ochii si mi umezesc obrajii.
Caut o batista in buzunar …dar nu o gasesc. De-atata impietrire nu mai e la moda sa porti batista in buzunar. Lacrimile vin rar, pier repede.
Atunci ma sterg cu coltul de la maneca si tusesc inecat.
Vorbesc deseori despre povestea micului print, despre Momo….
Imi plac povestile cu pustnici, cu oameni ce s-au jertfit pentru altii, cu oameni ce fac din suferinta lor fereastra catre Vesnicie.
Imi plac povestile cu caini (de cand o am pe Krista).
Imi plac povestile cu copii. De copii nu ma pot satura…Transparenta lor ma opreste in loc.
Imi plac povestile de dragoste….
Azi las aici o urma dintr-o poveste de dragoste. O poveste scrisa si rostita bland. A intrat tip-til in sufletul meu si ramane aici. Nu vreau sa o izgonesc in furtuna. Ea nu perturba linistea cerului senin. Cand am privit-o am tacut in mine. Nu mi-am stapanit ochii, mi s-au umezit obrajii….M-am sters cu coltul de la maneca….
Adierea apelor limpezi straluceste deasupra sufletelor noastre accidentate..de prea multe griji. Ne repara cursul gandurilor si ne invata urmatorul pas spre zbor. Citește în continuare „Pe malul apelor limpezi”
..are culorile vietii in ea.
Cu toate ca timpul si soarele i-au decolorat peretii, cu toate ca intr-o zi va fi inghitita de ape..cu toate acestea pare fara sfarsit.
Pescarusii sunt mari. Ei zboara neobosit. Unul dintre ei a venit printre porumbei.
Poate intr-o zi, in piata plina de porumbei, vor fi doar pescarusi….
Cantecul lor, strigatul zborului va incenunchea inima in fata Cretorului.
Privirile oamenilor erau libere. Citește în continuare „Venetia in sufletul meu”
..m-am intors cu putere pentru vise noi.
Sunt vise din acelea ce cresc pe frunze ruginite si se coc sub primii stropi de ploaie tomnatica.
Nu se masoara in timp.
Sunt vise ce viseaza la visele norilor. Deasupra lor se intinde doar inima lui Dumnezeu…nimic altceva.
Nu mai e loc de teama. Am zburat!
Am stat in bratele Soarelui si nu m-am facut cenusa.
O liniste ma cuprinde incet, aproape pe nesimtite.
Doamne! iti multumesc.
Da, Doamne! iti multumesc!….
Andreea Stanciu 
