Mulțumesc tuturor celor care m-au așteptat să vin cu gândurile aici. Am întârziat pentru că a fost nevoie de încheierea șantierului ca să pot începe decorarea inimii.
Și pe când am crezut că pot decora o Șoaptă blândă mi-a încorsetat voia: încă nu…încă nu e vremea. Pe ritmul șuvoiului de lacrimi mi-a dărâmat încă un perete, a săpat în locuri căptușite. Eu credeam că mă va frânge. Șoapta m-a asigurat că va fi mult mai bine, că va pansa rana și va umple golul cu Prezența Sa. Eu aș fi vrut să lase loc și voii mele, dar de data aceasta a rostit un NU categoric. Am înțeles că voia mea nu lasă loc Planului și am continuat să înghit lacrimi. Doar atât am știut. Citește în continuare „Decorarea inimii mele (restanță)”→
De 8 luni locuiesc pe o uliță retrasă a unui sat. E un loc magic, cu o putere extraordinară de-a deveni potecă către inima lui Dumnezeu.
Un om venit în vizită a plecat șoptind: „voi trăiți în sihăstrie aici ”…
Vă spun o taină grea: sihăstria te poate înnebuni dacă nu faci din ea loc de întâlnire cu Dumnezeu. Poate să te frângă. să te înghită într-un abis al tăcerii, al nonsensului.
Suntem obișnuiți cu aglomerația, cu stimulii puternici, cu zumzetul. Am crescut modelați de acestea. În pustiu ești redefinit, remodelat, aici nu poți supraviețui cu vechile obiceiuri. De aici îți vine să fugi dacă nu te refugiezi în brațele Creatorului.
Întâlnirea cu tine e zguduitoare atunci când nu e intermediată de alte elemente care distrag. Liniștea îți zgârie retina. Ochii se plimbă haotic în căutarea altor entități. Sunt adesea bulversați de absența acesteia. Ar încerca să construiască imaginar oameni, căruțe, cai…dar acest lucru ar fi halucinație, îmbătare cu apă rece, ar fi minciună.
Hai să ascultăm în timp ce citim…
Când în miez de iarnă ai un singur vecin care urmează să plece în câteva zile, când pe uliță nu trece nimeni pentru că a ta casă se află la capăt de drum, la granița dintre sat și sălbăticie, când te descoperi mai singur ca oricând altcândva în istoria vieții tale, atunci nu ai decât două variante: să părăsești un vis construit cu Dumnezeu sau să rămâi în el și să accepți remodelarea. Citește în continuare „Remodelată de pustiu (săptămâna 3)”→
Agale, agale a venit un nou post peste viețile noastre, să le înmoaie că au devenit pietre.
I-am spus inimii mele că tare bine i-ar face să scrie câte o filă de blog în fiecare săptămână a acestui post. Ea a tresărit la această provocare deși știe că va fi un efort pentru că de vreme lungă a abandonat scrierea, a abandonat visele și imaginația.
A fost silită să tacă în timp ce e modelată.
Cuvintele ce vor răsări în acestă iarnă au rădăcinile înfipte într-o vale, în zbateri, într-o depresie lungă, în zile cu ceață pe ochi, în ore nenumărate de tristețe. Am nădejdea largă că va ninge peste ele cu fărâme din Dumnezeu și astfel voi regăsi sensul pierdut.
Știu că sunt mulți asemeni mie, cuprinși în neputința de a mai găsi bucuria. Acest post va fi locul prin care zidesc poduri către inimi ce nu se mai pot bucura. Și lângă toate cuvintele voi sădi câte o rugăciune.
E prima ta călătorie, sunt primele tale nopți petrecute într-un cort, primele zile scăldate într-o altfel de rutină
Bucuria s-a strecurat nespus de repede în inimile noastre.
Conturul ființei tale se încadrează perfect în acest peisaj natural, mâinile tale căutând se potrivesc cu nisipul purtat de vânt, picioarele tale aparent firave au putere să se scalde în apa aceasta ce pare a avea început, dar nu și sfârșit. Citește în continuare „Scumpul și prețiosul meu Efraim”→
De când m-am mutat în casa cea nouă, de când sunt înconjurată de atâta frumos, de când Efraim s-a născut și petrec multe clipe cu oameni din toată lumea simt cum trăiri multe se adună în mine ca să fie scrise și trimise spre voi. Lecțiile prețioase pe care le primesc de la alte ființe se cer a fi dăruite și altora…pentru că hai să recunoaștem că toți avem răni, boli, întrebări, neputințe. Citește în continuare „Lecții pe un drum nou (2)”→
Privesc deseori casa și ograda noastră. ele nu au garduri. I-am spus soțului meu că mi-ar plăcea să rămâna așa, fără granițe între noi și dealuri, între noi și toate animalele sălbatice care trec pe lângă noi: vulpi, iepuri, căprioare, veverițe. Gardul m-ar separa de frumusețea din jur.
Răsăritul lui îmi unge ființa cu vindecare. În lumină ne vindecăm întotdeauna, dacă îi permitem să ne străpungă celulele cu blândețe și să înceapă să-și facă cuib în noi.
Da! pentru toate există vindecare. Azi nu mai încape îndoială în mine.
Cât despre frică, orice formă ar îmbrăca ea, e cea care ne îmbolnăvește, cea care ne face să trăim morți, să pășim fără să se miște inima, să privim fără să vedem cu adevărat, să fim închiși în trup ca într-un sicriu. Citește în continuare „Lecții… pe un drum nou (1)”→
Ni s-au rătăcit gândurile pe cărarea poftelor de lume. Inima le ia urma …și iată că deși vorbim despre Dumnezeu nu am mai stat de multă vreme să ascultăm ce are să ne spună.
Pășim din inerție. Le luăm pe toate ca bune fără să adăugăm un semn de întrebare traseului nostru. Oare mai suntem pe calea veșniciei? Oare ceea ce rostim și facem vine din apropierea inimii noastre de Dumnezeu sau din firea noastră îmbibată cu pământ? Citește în continuare „Rătăcire”→
Noi, oamenii…hoinari prin lume, uituci totodată, crezând că aceasta ne e ultima destinație.
Ne desprindem de Dumnezeu căutânt să construim legi noi, potrivite voii noastre. Suntem tot mai singuri, greu apăsați, epuizați. Ni se confirmă de propriile stări că lumea cu toate ale ei e un refugiu înșelător, incapabil să împlinească ființa umană. Agățați de ea ridicăm bariere care ne împiedică să mai ajungem la ceea ce împlinește cu adevărat viața noastră.
Mergem orbi înainte. Nu mai putem vedea Sensul.
Gustăm din multe devenind dependenți de senzații trecătoare, ne îmbuibăm cu informații nefolositoare și mai apoi inimile noastre scuipă întuneric încercând să elibereze apăsarea și disconfortul. Ochii își abandonează lumina treptat captând și împărțind celulelor invidie, mândrie, nemulțumire, judecată. Citește în continuare „De ce post de facebook?”→
Chipul pruncului nostru, întâiului născut, stă pictat cu lumină sub ochii mei, dimineață după dimineață. Obrajii lui sunt înviorați de dezmierdările mele. Întâmpinăm ziua împreună rostind amortiț dar cu nădejde câte o rugăciune. Citește în continuare „Zile scumpe, zile prețioase”→
Când bucuria se așterne în inimi de om ea preschimbă structura casei sufletești. Trupul devine mai ușor, iar gândurile nu mai sunt sugrumate în temeri. Atunci pășești mai sigur prin propria ta poveste fără să fi robul unui trecut îndepărat ori al unui viitor visat.
De ce să nu ne reamintim că singurul timp ce-l avem e cel prezent?
Azi… o filă a poveștii dintr-un sat ce părea uitat.
Pruncul din mine se mișcă prin mine. Mișcările lui vin spre a întâlni degetele mele care se plimbă pe pielea întinsă. Vine spre ele ca și cum ar fi strigat, ca și cum l-aș chema pe nume spre a-l îmbrățișa cu bucuria ce s-a strâns în mine de mai bine de 5 luni, vine să-i cânt cu iubire despre cum a apărut el în mine, despre cât de mult înseamnă pentru noi viața lui. Citește în continuare „Săptămâna 5 (din cugetele inimii mele)”→
Mi-e dragă lumina și mi-e drag să scriu despre ea.
Mă simt îndrăgostită de razele soarelui care pătrund în camera noastră și traverseză într-un dans fantastic prin frumul tămâii. Ele duc inima mea pe potecile începutului ei.
Azi aș vrea să las doar câteva înșiruiri de litere și mult loc gândurilor voastre.
Iată că a sosit iar vremea despletirii gândurilor mele. Cu zecile stau încâlcite prin mine, amestecându-și conținuturile și tînjind după o ordine care să le statornicească.
Azi am decis să-i scriu unui copil, locuitor al tărâmului de sub soare. Îi scriu pentru că îl iubesc, pentru că e întâia floare a iubirii noastre, un canal prin care Harul lui Dumnezeu mă modelează zi după zi.
E o pagină a jurnalului meu pentru el, o altă îmbrățișare dăruită inimii lui veșnice și totodată dăruită inimilor de om care caută.
În camera noastră e cald. Miroase a copilărie, a propria-mi copilărie. Acel timp în care nu purtam haina groasă a grijilor și îmi scăldam inima în bucurie, o bucurie căruia nu-i vedeam marginile.
Cu vremea am pierdut acest obicei pentru că am exersat sute de mii de clipe: teama, neîncrederea, obsesia de a controla. Acum reînvăț ceea ce odată aveam.
E Postul Crăciunului. Toate colindele ce se strecoară în mine și merg spre pântecul meu îmi reamintesc continuu de nașterea Mîntuitorului meu și de Mama Lui, de cea care L-a purtat, cea căreia i-a gâdilat pântecul Dumnezeu. …așa cum mie îmi gâdile pântecul această veșnicie, cutremurându-mă. Țesuturile mele sunt atinse de o minune și eu…eu nu găsesc cuvinte ca să pictez tabloul ce există în mine. Citește în continuare „Săptămâna 2 (din cugetele inimii mele)”→
Azi aveam în inimă gânduri. Am zis că le voi scrie…
Și mi-am propus mie un exercițiu pentru acest post: să scriu din cugetele inimii mele în fiecare săptămână a acestui post, să ating corzile ființei mele ca să vibreze spre voi din bunătățile lui Dumnezeu…bunătăți ce se revarsă din plin în viața noastră ascunsă într-un sat mic al acestei lumi mari.
Nu am uitat de voi, nici de jurnalul meu deschis, nici de mesajele profunde ce mi-au fost trimise, de toate avânturile, de toate motivele de a continua să scriu…despre frumusețea Creatorului nostru.
„Avva Veniamin, când avea să moară, a zis fiilor săi: acestea faceți și puteți și vă mântuiți. Totdeauna bucurați-vă, neîncetat vă rugați, pentru toate mulțumiți!
Același a zis: pe calea cea împărătească să umblați și milele să numărați și
să nu defaimați!” (Pateric)
S-ar părea că un val negru se plimbă pe deasupra noastră. E încărcat cu ură, cu mândrie, cu aroganță, cu bolovani grei aruncați spre suflete de om…și e atât de plin de putere încât s-ar părea că nu mai poate avea sfârșit. Citește în continuare „Hai să fim buni! Să fim o lumină…o lumină sa fim!”→
de-atăta trudă după a fi şi a avea am pierdut simţurile noastre.
Nu! Nu mai ştim cum miroase Cerul…
Ne-am înconjurat cu atâtea lucruri pământeşti şi nu mai ştim cum e să stai cu inima deschisă ca să picure cu minuni bunul Dumnezeu. Am făcut din El un subiect al duminicilor şi refuzăm să ducem mântuirea ce ne-a fost dată mai departe .Citește în continuare „Nu mai ştim a trăi pentru Cer”→
Aceste rânduri sunt frământate de vreme lungă în inima mea. O oarecare teamă mi-a dat târcoale și ea a fost cauza amânării mele. Dar azi, când plouă, când din nori cad stropi mari m-am oprit și am simțtit că e vremea lor.
Stau rezemată de peretele dinspre răsărit al camerei noastre. E peretele pe care cu mai bine de doi ani în urmă am desenat un copac. Pe atunci nu știam că îl voi găsi în mijlocul unui teren, pe un deal… și că va fi real, că va avea frunze verzi și umbră deasă. Acum știu. Citește în continuare „Gânduri dintr-o cameră”→
S-a așternut o zi nouă peste bucata de lume pe care o locuiesc…
Puterea cu care Îi cântă toate Creatorului naște dorul de-a cânta și eu cu ele, de-a da slavă pentru ce sunt, pentru unde sunt, pentru tot ce am și ce nu am.
Mi-am propus încă de ieri să vă scriu câteva rănduri, așa ca o scrisoare la sfârșit de an. Nu știu cât de conștienți sunteți fiecare dintre voi de faptul că acest blog există datorită vouă…:)
Fiecare gând care se odihnește aici s-a născut cu gândul la voi și a fost însoțit de rugăciunile mele. Dumnezeu e singurul care poate să umple de putere îmbulzeala literelor mele. Adesea mi-ați vorbit de puterea cuvintelor. Pentru mine acesta a fost semnul că Dumnezeu mă însoțește , că El se așează printre cuvintele mele și le împodobește cu frumusețe.
Deși a a fost anul cu cele mai multe rânduri primite de la voi, a fost un timp în care buzunarele sufletului îmi erau încărcate cu pietre de îndoială, de neputință, de deprimare, de întrebări. M-am întrebat ce sens au articolele mele într-un univers plin de lucruri frumoase, ce sens are viața mea și blogul meu în acestă fâșie de ogor. Citește în continuare „Dragii mei cititori”→
Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo și așa mai departe. Iar ca să nu uite ce au de făcut și le notează pe toate. Cu atâta alergătură, tot este bine că își mai duc aminte cum îi cheamă. Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apa tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici cât mai multe bunuri materiale.
Rafael nu a fost dintotdeuna un copil sănătos și fericit. Începuturile vieții cu el au fost grele și văile păreau fără margini. L-am alăptat vreo 7 zile, apoi din cauza unui tratament pe care am început să îl iau l-am crescut cu lapte praf. Locuiam la oraș și locul nostru de joacă era un parc de plastic. Eu eram mereu deprimată și mâncam foarte mult. Eu˛am devenit un mic butoiaș, care abia pășea. Mă jucam foarte greu și oboseam foarte repede. Iar copilașul meu cu chip senin se îmbolnăvea foarte foarte des. Răceli, enterocolite, tuse seacă…ieșeam dintr-o boală intram în alta.
Pentru că ea mi-a învățat ființa să se roage fără cuvinte…
E o primăvară nouă..și eu o sorb ca pe întâia primăvară. Nu mi-e dor de oraș, nu mi-e dor de aglomerație, nici de oameni ce se îmbulzesc, nici de asfalt, nici de magazinele în care totul e de-a gata. Mi-e atât de bine în simplitate. Nu aș lăsa-o pentru nimic din ce are pământul de oferit. Pare-se că m-am sălbăticit…și că acum orașul mi se pare doar o cușcă cu condiții pe care o credeam adevărata realizare. Citește în continuare „De ce iubesc simplitatea…?”→
M-am întors dintr-o vale a durerii și dezamăgirii…și am hotărât că viața mea va arăta Altfel. Cu răni ce încă cerșesc vindecarea mi-am amintit azi de ce e viața mea frumoasă.
Viața mea…o realitate ce trăiește într-un concert nesfârșit de primăvară..pe care îl cântă inimile oamenilor reali (nu virtuali, nici telefonici).
În ograda noastră bat inimi de om, inimi de animale, inimi de păsări…și uneori îmi pare că toate au inimă ce bate: vântul, ploaia, soarele, pomii…
Viața mea are o mare INIMĂ.
Dedic această postare celor ce au trecut și trec prin ograda noastră. Fără ei viața noastră ar fi pustie…
Am ales să scriu aceste gânduri aici pentru ca scrierea lor le va fi devenire: din tainic și ascuns spre public, deschis, știut de cei mai apropiați și îndepărtați, tras la răspundere.
Când am ponit în lupta cu dependența de zahăr am făcut public acest lucru. Știam că în acest fel nu voi putea să trișez pentru că ceilalți vor vedea și mă vor trage de mânecă. Dintr-o dorință ascunsă cu care mă jucam cum vroiam eu, cu modificări de condiții, cu trișări și căderi repetate a devenit ceva serios, matur, în văzul tuturor. Căderea mea putea fi pricina de cădere și pentru alții și am știut ca inclusiv în taina camerei mele trebuie sa port bătălia cu seriozitate.
Acum a venit vremea să scriu despre o altă parte neagră a ființei mele cu care am început bătălia în taina casei mele și pe care o pierd aproape zilnic. Azi am decis că trebuie făcuta publică, că în acest fel nu mai e un joc de-a face binele ci devine ceva responsabil. Citește în continuare „Cu părere de rău…despre vorbirea de rău”→
In postul meu de facebook mi-am imbogatit sufletul si mintea cu o multime de lucruri citite in carti, pe bloguri. Anul acesta am cantat colindele cu scapari de lacrimi…pentru ca in mine se derula suferinta crestinilor din inchisorile comuniste si valoarea pe care o avea pentru ei fiecare sarbatoare, inima lor credincioasa, multumita, bucuroasa.
Recitesc cartea ”Cu Dumnezeu in subterana” a pastorului Richard Wurmbrand. Pretioasa carte!
La scurt timp după nunta noastră am mers la o întâlnire de femei, în casa unei femei înțelepte, soție de pastor baptist. Îmi amintesc atât de clar acea întâlnire. A avut un mare impact asupra inimii mele de proaspătă soție. Împreună am citit acest capitol din Biblie și am vorbit despre cum ar trebui să fim noi, soțiile…
Bunicii noștri își petreceau iernile prin casă, făcând lucruri de mână…în special femeile de la sat făceau asta.
Poate vă amintiți iernile în care în mijlocul camerei stătea un război de lemn …mare… de țesut. Și casa era plină de lână, de lemn, de culori. Și pe atunci lemnele trosneau în sobă în timp ce mâinile bunicii se mișcau harnice. Pe atunci mirosea a cartofi copți, a copii fericiți. Era totul natural: lâna, lemnul, oamenii, hrana. Citește în continuare „Să construim un sat sau un oraș..cu case și stele și oameni”→
Trebuie să recunosc că mi-e greu. Nu e acel greu pe care l-am purtat când am luat post de zahăr. Atunci eram frustrată, tensionată.Acum e un fel de singurătate, de lume dispărută, de doliu după un univers stins.
Mă trezesc adesea în fața calculatorului neștiind ce caut aici. Acel loc drag în care mă întâlneam cu prietenii, în care eram la curent cu viața lor, cu pasiunile lor, acel loc unde găseam o mulțime de informații utile, acel loc care îmi oferea totul de-a gata a dispărut. Nu mă ard degetele să ajung la el. Știu că depărtarea aceasta e la distanță de un click, dar acest click mi-ar fi încălcarea unui angajament luat pentru inima… Nu e ca în zilele de miercuri, vineri sau duminică. Atunci trăiesc într-o așteptare scurtă. Acum așteptarea e prea lungă ca să pot să mă liniștesc cu gândul că după Crăciun voi revedea comunitatea virtuală în care mi-am construit și eu o casă.
Cuvintele ce vor coborî din mine sunt o colecție de emoții, întâmplări, gânduri pe care le-am frământat în inima mea în aceste zile de toamnă. Sunt un aluat proaspăt pe care vreau să îl cresc și să îl coc lângă Dumnezeu. Aș vrea să mă hrănesc din el…eu și cei ai casei mele. Așa cum pentru trup alegem hrana care îi aduce sănătate cred că suntem responsabili să ne hrănim sufletul …cu tot ce găsim mai bun.
Într-o după-masă am auzit la radio 8 cuvinte citate din Biblie.
.
