E o dimineață rece…de martie.
În jur zăpadă îngropată în raze de soare. Prin grădina albă fiecare animal se plimbă pe cărarea poftelor lui.
Eu îmi croiesc în singurătate și pustiu o cărare, propria cărare a acestei dimineți. Soarele îmi face o chemare suavă, clipește cu lumină inimii mele și mă îndeamnă să-mi fac curaj să ies din închisoarea gândurilor mele. Las casa, hainele ce așteaptă să fie așezate, vasele ce așteaptă să fie spălate și pe toate celelalte ce mă mint că sunt o urgență și fac pași.
Pași în pijamaua mea pufoasă, cu o cană cu cicoare în mână…pași care mă conduc spre leagănul din lemn. De luni de zile stă proptit în fața casei și iată că azi a venit vremea lui, vremea să mă sprijine în timp ce sorb cicoarea și vântul, în timp ce gust ca un copil din frumusețea acestui loc, a acestei zile.
Dealurile înalte, cu copaci crescuți din ele sunt clătinate de un vânt cald. Se aud păsări. Unele păsări vestesc bucuria, reînvierea verdelui, vestesc vremuri mai bune. Cele de azi au vestit timpanelor mele bucuria. Pentru câteva clipe mi se dăruiește senzația abandonării la marginea mării…cu briza prin firele de gând pribeag. Citește în continuare „Bună Andreea…ești bine?”
„
.
