„Cândva a fost găsită o inscripție în închisoarea din Schliselbourg:
Cu Hristos suntem liberi și aici, iar fără El și libertatea este închisoare.”
(Antonie Bloom – Despre credință și îndoială) Citește în continuare „Iată cum pot schimba lumea! (săptămâna 6)”
Stau…soarele m-a îmbrățisat.
Lumina lui alunecă prin celulele trupului meu cuprins de dor.
Maro, câinele nostru s-a întins lângă banca de lemn, și-a abandonat și el planurile și se scaldă în lumină și căldură.
Adierea vântului a provocat un dans pe sfoara cu haine umede. Citește în continuare „Scrisoare…cu dor și dragoste pentru frații și surorile mele în Hristos (săptămâna 5)”
S-au topit zăpezile și de peste tot au răsărit muguri, frunze și flori colorate…
Citește în continuare „„Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu” (săptămâna 4)”
Ai lăsat să ningă peste noi…
E o zi de iarnă încărcată cu zăpadă, pe care Tu ai strecurat-o în primăvară. E o mireasmă rece, un cântec înghețat peste verdele ce răsărise, peste toți mugurii, peste toate dealurile satului nostru.
Citește în continuare „O altă scrisoare…către Dumnezeu (săptămâna 3)”
E o zi de duminică Domnul meu drag.
De la primele ore ale dimineții natura și-a început cântecul. Când am călcat desculță pământul rece m-au cuprins fiorii bunătății Tale.
Păsările au venit de departe și într-o împletire sfântă Te slăvesc împreună cu firele de iarbă și cu mugurii cei noi. Citește în continuare „Scrisoare către Dumnezeu (săptămâna 2)”
Un vânt cald a cuprins ograda mea.
Păsările și-au început trilurile.
Brațele senine ale primăverii ne primesc în dansul lor.
Creația lui Dumnezeu saltă de bucurie în așteptarea învierii. Citește în continuare „Sorb…din bunătățile lui Dumnezeu”
„Să facă ce dorește cu mine, așa cum dorește, atât timp cât dorește.
Dacă întunericul meu este lumină pentru vreun suflet, dar, chiar și dacă nu înseamnă nimic pentru nimeni, sunt cu totul fericită să fiu floarea de câmp a lui Dumnezeu.”
(Maica Tereza)
Eu nu pot rosti asta, încă n-am curajul acesta și încrederea aceasta nealterată…dar în miezul ființei mele am lacrimi când citesc cuvintele Maicii Tereza. Ah! ce privilegiu că ajung la noi taine din umblarea sfinților cu Dumnezeu. Că dintr-o dată suntem iar ridicați din mocirla deznădejdii și a trăirii superficiale.
În satul meu s-a topit zăpada.
În inima mea e soare acum.
…. Citește în continuare „Iarnă…a viscolit cu teamă prin mine”
E o seară cuprinsă în ceață.
În centrul ființei mele stau tăcuți vlăstari ai bucuriei.
Postul acesta cu toate dezlipirile ce le-a adus în viața mea mi-a creionat o altă formă a bucuriei și sensului. Zilele legate prin felurite renunțări mi-au deschis celule noi ale vederii. Liniștea și limpezimea minții sunt daruri prețioase de care n-as vrea sa mă desprind. Citește în continuare „„Odinioară erați întuneric; dar acum sunteti lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii.” (săptămâna 5)”
O ceață groasă mi-a împrejmuit casa.
Zăpada e încă aici.
Hotarele ei nu s-au topit…deși e cald, parcă prea cald penru o seară de decembrie.
E aproape iarnă…deși e încă cald și mai sunt frunze verzi pe vlăstarii de corcoduș.
E aproape iarnă…deși țâșnesc muguri verzi prin ghivecele rătăcite prin grădină, pe straturile înălțate și pe tot teritoriul inimii mele.
De geamul dimineții se lovește o pasăre. Zborul ei e o alifie neașteptată care pătrunde dincolo de retina mea, trezindu-mi bucuria. Citește în continuare „„Trebuie ca El sa creasca, iar eu sa ma micșorez” (săptămâna 1)”
Ochii mei, ochii mei ating frumusețea acestei zile și inima mi se înmoaie …așa cum se înmoaie ceara când e atinsă de căldură. Oare și inima mea devine astfel modelabilă?
Conturul luminii e alcătuit din frunze galbene. Câte o pasăre neagră trece prin acest tablou…
Săgeți îmbibate în dragoste… Citește în continuare „E octombrie la noi în sat. Stau în loc ca să mi se poată roti inima în jurul voii lui Dumnezeu…”
E cald.
Zilele sunt lungi.
Prin fața soarelui se plimbă câteodată nori și vânt.
Stropi mari pătrund în pământul însetat.
Toate florile și frunzele sunt îmbibate cu bucurie. Citește în continuare „Filă a unui iunie scăldat în zâmbet”
Cer albastru, stropit cu raze de soare, într-un sfârșit de februarie.
Urme de zăpadă proaspătă. Citește în continuare „Fiecare zi – o alegere”
Mi-am deschis în această dimineață ochii și Dumnezeu a turnat balsam cu soare în calea lor. Pe ferestre pătrunde de ore multe o lumină caldă.
Degetele mele se mișcă învelite cu ea. Farfuriile de pe masă au umbră, iar pe chipurile animaleleor din ogradă a răsărit odată cu această lumină, bucuria. Citește în continuare „Filă a unui februarie cuprins de Soare”
Când frica vrea să te înghită,
Când deznădejdea vrea să te acopere,
Când durerea vrea să te nimicească,
Și Tristețea vrea să-și înfigă ghearele în toate gândurile tale… Citește în continuare „Te simți singur? Infinit de singur…?”
Inima omului e sensibilă. Ea tremură de durere și rănile ei pot sângera mult. Inima nu e un punct fix, nu e un loc vizibil…nu poate fi măsurată, nici cântărită. Chipul și gesturile pot trăda conținutul ei, dar ea ca întreg poate fi cunoscută doar de Ziditorul ei.
E lumea plină de inimi tremurânde, de inimi răpuse de foame și sete după Veșnicie.
Căci în definitiv ce poate însemna această goană după mai mult? Cum se pot traduce toate orele trăite pentru agonisirea materialului? De ce suntem tot mai flămânzi după ce roadem putrezirea? De ce acolo, în locul invizibil al ființelor noastre e frig și pustiu? Citește în continuare „Filă a unui ianuarie ascuns sub zăpadă”
Iată că inima noastră poate fi făcută iesle…
Iată că Hristos poate fi primit ÎN NOI!
Nimic din cele de sub soare nu poate umple golul cu formă de Dumnezeu din adâncul ființei umane.
(Ann Voskamp – Cel mai mare Dar)
Acum știu ce așteptau toți pomii, toate casele, toate drumurile!
Știu ce așteptau dealurile, pădurile și odată cu ele toți ochii noștri! Citește în continuare „Zăpadă! Zăpadă pe toate potecile inimii mele…(săptămâna 6)”
Dragă inimă, ție ți-e mereu foame de Dumnezeu și eu te hrănesc cu lucruri trecătoare.
Tu rămâi verde când înghiți Lumină, când absorbi cu toate rădăcinile tale din veșnicie, iar eu te păcălesc cu surogate ieftine, cu lucruri ce par mari în ochii acestei lumi, dar care în final vor fi cenușă.
În multele clipe în care mă dedic umplerii hambarelor, tu începi să te ofilești…pentru că materialul din care ai fost tu zidită nu poate fi înșelat. Citește în continuare „Când inima pornește să caute urmele dragostei LUI (săptămâna 5)”
(Biblia)
E prima zi a unui nou decembrie. Prima zi de iarnă. E frig. Citește în continuare „Iarna e aici. În palmele ei s-a cuibărit frigul… (săptămâna 3)”
(Starețul Ieronim Apostolidis)
Câteodată mă aflu singură în casa de la poala dealului de piatră. Sunt aici, cu gândurile toate, cu trăirile mele…aici, la capăt de lume parcă. În vecinătatea mea stau înșirați pomi bătrâni, dezbrăcați de frunze, un nor gri și câteva dealuri. Decorul acesta mă obligă să fac săpături în adâncimile inimii mele, să redescopăr că pustiul poate deveni cel mai sigur loc de întâlnire cu Dumnezeu. E un punct stabil în universul vieții mele, nu e perturbat de voci, nici de mersul grăbit al lumii.
Îmi obligă gândul să se prindă cu putere de Dumnezeu. Să cheme numele Lui și puterea Lui și bunătățile Lui… Doar când rămân singură pot să măsor cât de aproape sau cât de departe sunt de Creator. Nu mă pot îmbăta cu deșertăciuni, nici cu alte realități. Devin transparentă … Citește în continuare „Fragment al sfârșitului de toamnă (săptămâna 2)”
Stau grămadă gândurile și imaginile la poarta inimii mele și devin gălăgioase încercând să vină la lumină. Le-am ținut acolo mult și orice lucru neîmpărtășit devine povară sărăcind ființa.
(ascultăm în timp ce citim…) Citește în continuare „Dragului meu, Rafael… (săptămâna 1 – o scrisoare)”
Dimineață.
Mi se descâlcesc gândurile în raza răsăritului.
Cu sufletul amorțit îmi iau pruncul în brațe și în timp ce descifrez belșugul de frumusețe al acestei zile simt dezmorțire. Buzele primesc forma zâmbetului, ochii își lărgesc vederea, inima află sensul unei zile noi.
E toamnă. Ies în grabă pe ușă purtând în mână un coș de nuiele. În el îmi strâng nucile din fața casei și odată cu acestea încep să număr binecuvântările zilei. Citește în continuare „Toamnă…toamnă în satul din mine”
O liniște vie îmi locuia grădina.
Copiii se jucau în tihnă și din când în când depănau povești și vise sub nucul din mijloc.
Oaia rumega fără repaus în micul ei grajd.
Dinspre dealuri a venit un nor negru care acum revarsă apă în picuri mari peste împrejurimile casei.
Eu privesc spectacolul acesta splendid din spatele ferestrelor largi.
Efraim, copilul cu cer în ochi, doarme pe patul cel mare…care odinioară a fost un stejar. Citește în continuare „O ploaie de gânduri șoptite, dintr-un anotimp cald”
Am nevoie să plâng Doamne.
Să plâng până vei auzi lacrima mea îndurerată, să plâng de dorul Tău, de dorul nostru.
Mă ustură durerea și toată neputința de a mă ridica din mine și a păși spre alții, mă ustură înstrăinarea de inima Ta caldă.
Mă simt singură fără Tine locuind în mine, singură și uscată pe un teren abrupt…ca și cum aș cădea într-un gol întunecat. Citește în continuare „Lacrimi pentru Dumnezeu”
Plouă iute, direct pe inima mea fără acoperiș.
Și cum vin fugăriți toți picurii străpung…lăsând fisuri în urmă.
Fisurile inimii sunt ca niște vulcani din care dragostea se pregătește să erupă, să se verse, să se metamorfozeze într-un traseu clar.
Citește în continuare „Dor de soare, inimii mele”
E o dimineață rece…de martie.
În jur zăpadă îngropată în raze de soare. Prin grădina albă fiecare animal se plimbă pe cărarea poftelor lui.
Eu îmi croiesc în singurătate și pustiu o cărare, propria cărare a acestei dimineți. Soarele îmi face o chemare suavă, clipește cu lumină inimii mele și mă îndeamnă să-mi fac curaj să ies din închisoarea gândurilor mele. Las casa, hainele ce așteaptă să fie așezate, vasele ce așteaptă să fie spălate și pe toate celelalte ce mă mint că sunt o urgență și fac pași.
Pași în pijamaua mea pufoasă, cu o cană cu cicoare în mână…pași care mă conduc spre leagănul din lemn. De luni de zile stă proptit în fața casei și iată că azi a venit vremea lui, vremea să mă sprijine în timp ce sorb cicoarea și vântul, în timp ce gust ca un copil din frumusețea acestui loc, a acestei zile.
Dealurile înalte, cu copaci crescuți din ele sunt clătinate de un vânt cald. Se aud păsări. Unele păsări vestesc bucuria, reînvierea verdelui, vestesc vremuri mai bune. Cele de azi au vestit timpanelor mele bucuria. Pentru câteva clipe mi se dăruiește senzația abandonării la marginea mării…cu briza prin firele de gând pribeag. Citește în continuare „Bună Andreea…ești bine?”
Iată cum Anca m-a provocat să scriu despre Mulțumire pentru revista ei…
Nu-i ușor să scrii tocmai despre ea, când te simți obosit, frânt, confuz.
Dar e întotdeauna vindecător…
Vă invit să răsfoiți paginile atent lucrate, să le citiți de veți simți și să luați ceea ce vă poate fi de folos zilelor voastre…
„E iarnă și e soare.
În lumina aceasta proaspătă picură de pe acoperișul casei zăpadă topită. Citește în continuare „Zenit 5”
Câteodată dorul de Dumnezeu e o simplă șoaptă.
Alteori e un strigăt disperat.
Adâncimea depărtării de El nu se măsoară întotdeauna în clipe.
În mâinile mele o carte. Sub ochii mei cuvintele unui om care a iubit mult pe Dumnezeu. Rândurile ei îmi vin ca răspunsuri la multe frământări.
Câteva rânduri presar aici. Să ne fie semințe de eliberare din neputința de a ne ruga… Citește în continuare „3. Dorul de Dumnezeu”
C. S. Lewis
Zile lungi, nopți fragmentate, provocări după provocări, decizii de luat…
Ispite începute în gând, gata gata să răstoarne toată pacea casei mele.
Da, sunt obosită…mă trezesc de multe ori pe noapte. Îmi amintesc cât de greu îmi purtam trupul prin zi după una sau două astfel de nopți. Acum s-au strâns cu zecile. Citește în continuare „2. Toate…cu Dumnezeu”
„Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Uşa oilor.
Toţi cei ce au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari, dar oile n-au ascultat de ei.
Eu sunt Uşa. Citește în continuare „Cuvinte…pentru inimă”
Tată din Cer, am atâtea…atâtea pentru care uit să îți mulțumesc.
Ai lăsat să ningă peste viața mea cu belșug de frumusețe strecurată în oameni, animale, lucruri, în tot ce stă împrejurul meu. Sunt strânse în horă frumuseți, legate toate cu prezența Ta, risipite de dragul meu…
Eu, flămândă după sens arunc pivirea mea dincolo de acestea, lăsând să cadă perdeaua peste ochi. Strâng tare pleoapele ca să nu văd în timp ce Tu adaugi clipă de clipă minuni…
Oare Sensul nu se află în cele mărunte, în detalii? Citește în continuare „1. Exercițiu de mulțumire”
Mulțumesc tuturor celor care m-au așteptat să vin cu gândurile aici. Am întârziat pentru că a fost nevoie de încheierea șantierului ca să pot începe decorarea inimii.
Și pe când am crezut că pot decora o Șoaptă blândă mi-a încorsetat voia: încă nu…încă nu e vremea. Pe ritmul șuvoiului de lacrimi mi-a dărâmat încă un perete, a săpat în locuri căptușite. Eu credeam că mă va frânge. Șoapta m-a asigurat că va fi mult mai bine, că va pansa rana și va umple golul cu Prezența Sa. Eu aș fi vrut să lase loc și voii mele, dar de data aceasta a rostit un NU categoric. Am înțeles că voia mea nu lasă loc Planului și am continuat să înghit lacrimi. Doar atât am știut. Citește în continuare „Decorarea inimii mele (restanță)”
Pentru ca razele de lumină să poată aluneca fără opreliște peste viața mea, ea trebuie să treacă prin șantier.
Dumnezeu nu m-a întrebat niciodată dacă mă simt pregătită pentru asta. Citește în continuare „O viață în șantier…(saptămâna 4)”
De 8 luni locuiesc pe o uliță retrasă a unui sat. E un loc magic, cu o putere extraordinară de-a deveni potecă către inima lui Dumnezeu.
Un om venit în vizită a plecat șoptind: „voi trăiți în sihăstrie aici ”…
Vă spun o taină grea: sihăstria te poate înnebuni dacă nu faci din ea loc de întâlnire cu Dumnezeu. Poate să te frângă. să te înghită într-un abis al tăcerii, al nonsensului.
Suntem obișnuiți cu aglomerația, cu stimulii puternici, cu zumzetul. Am crescut modelați de acestea. În pustiu ești redefinit, remodelat, aici nu poți supraviețui cu vechile obiceiuri. De aici îți vine să fugi dacă nu te refugiezi în brațele Creatorului.
Întâlnirea cu tine e zguduitoare atunci când nu e intermediată de alte elemente care distrag. Liniștea îți zgârie retina. Ochii se plimbă haotic în căutarea altor entități. Sunt adesea bulversați de absența acesteia. Ar încerca să construiască imaginar oameni, căruțe, cai…dar acest lucru ar fi halucinație, îmbătare cu apă rece, ar fi minciună.
Hai să ascultăm în timp ce citim…
Când în miez de iarnă ai un singur vecin care urmează să plece în câteva zile, când pe uliță nu trece nimeni pentru că a ta casă se află la capăt de drum, la granița dintre sat și sălbăticie, când te descoperi mai singur ca oricând altcândva în istoria vieții tale, atunci nu ai decât două variante: să părăsești un vis construit cu Dumnezeu sau să rămâi în el și să accepți remodelarea. Citește în continuare „Remodelată de pustiu (săptămâna 3)”
A nins, a nins din nou cu bucurie pe umerii unui suflet prabusit sub proprile-i temeri.
A nins cu gânduri noi pe cărarea minții mele, pe bolovanii aceia ce ingreunau mersul.
A nins! Citește în continuare „Mă simt onorată să fiu mamă de veșnicii (săptămâna 2)”
Agale, agale a venit un nou post peste viețile noastre, să le înmoaie că au devenit pietre.
I-am spus inimii mele că tare bine i-ar face să scrie câte o filă de blog în fiecare săptămână a acestui post. Ea a tresărit la această provocare deși știe că va fi un efort pentru că de vreme lungă a abandonat scrierea, a abandonat visele și imaginația.
A fost silită să tacă în timp ce e modelată.
Cuvintele ce vor răsări în acestă iarnă au rădăcinile înfipte într-o vale, în zbateri, într-o depresie lungă, în zile cu ceață pe ochi, în ore nenumărate de tristețe. Am nădejdea largă că va ninge peste ele cu fărâme din Dumnezeu și astfel voi regăsi sensul pierdut.
Știu că sunt mulți asemeni mie, cuprinși în neputința de a mai găsi bucuria. Acest post va fi locul prin care zidesc poduri către inimi ce nu se mai pot bucura. Și lângă toate cuvintele voi sădi câte o rugăciune.
Citește în continuare „Drumul ce trece prin vale duce pe stâncă (săptămâna 1)”
E toamnă iar.
Întâia toamnă petrecută aici.
Dimineață după dimineață m-am ridicat din așternuturi cu un voal de neputință… neputință de a găsi minunile înșirate pe poteca vieții mele. Citește în continuare „Mijloc de toamnă”
O altă zi de vară.
Un îndemn….să scriu.
De când m-am mutat în casa cea nouă, de când sunt înconjurată de atâta frumos, de când Efraim s-a născut și petrec multe clipe cu oameni din toată lumea simt cum trăiri multe se adună în mine ca să fie scrise și trimise spre voi. Lecțiile prețioase pe care le primesc de la alte ființe se cer a fi dăruite și altora…pentru că hai să recunoaștem că toți avem răni, boli, întrebări, neputințe. Citește în continuare „Lecții pe un drum nou (2)”
Privesc deseori casa și ograda noastră. ele nu au garduri. I-am spus soțului meu că mi-ar plăcea să rămâna așa, fără granițe între noi și dealuri, între noi și toate animalele sălbatice care trec pe lângă noi: vulpi, iepuri, căprioare, veverițe. Gardul m-ar separa de frumusețea din jur.
Gardurile, delimitări…gardurile, separări…
Ne delimităm lucrurile ca mai apoi să facem asta și cu inima noastră, cu ființa noastră. Citește în continuare „Garduri”
Zi de vară…Întâia zi de vară.
Pe poteca sufletului meu e soare.
Răsăritul lui îmi unge ființa cu vindecare. În lumină ne vindecăm întotdeauna, dacă îi permitem să ne străpungă celulele cu blândețe și să înceapă să-și facă cuib în noi.
Da! pentru toate există vindecare. Azi nu mai încape îndoială în mine.
Cât despre frică, orice formă ar îmbrăca ea, e cea care ne îmbolnăvește, cea care ne face să trăim morți, să pășim fără să se miște inima, să privim fără să vedem cu adevărat, să fim închiși în trup ca într-un sicriu. Citește în continuare „Lecții… pe un drum nou (1)”
Acum trei ani, într-o zi de aprilie, am pornit la o plimbare. Auzisem că undeva pe deal există un teren de vânzare. Mergând spre acesta am trecut printr-o altă grădină, care nu era de vânzare, dar care a avut o putere extraordinară de a capta inimile noastre. Energia acelui loc a pătruns în celulele noastre și nu ne-a dat voie să plecăm fără să provoace să visăm.
Vreau să mă întorc prin imagini în urmă…să merg pe urme înapoi cu trei ani, exact 3 ani. Citește în continuare „Ne-am mutat (o nouă etapă, o nouă aventură cu Dumnezeu)”
Copleșită…de-atâta minune ce vine de la Dumnezeu spre noi…
Privesc în urmă. Mă zăresc în bucătăria primei case de la țară în care am locuit. Cu mâinile ude curățam vasele adunate în chiuvetă.
Citește în continuare „Casa de oaspeți ISIHIA (noutăți)”
(Scurt rezumat al unui an bogat)
Când bucuria se așterne în inimi de om ea preschimbă structura casei sufletești. Trupul devine mai ușor, iar gândurile nu mai sunt sugrumate în temeri. Atunci pășești mai sigur prin propria ta poveste fără să fi robul unui trecut îndepărat ori al unui viitor visat.
De ce să nu ne reamintim că singurul timp ce-l avem e cel prezent?
Azi… o filă a poveștii dintr-un sat ce părea uitat.
Citește în continuare „În sat la noi a nins cu bucurie”
Cald în inima mea, cald de bucurie!
Pruncul din mine se mișcă prin mine. Mișcările lui vin spre a întâlni degetele mele care se plimbă pe pielea întinsă. Vine spre ele ca și cum ar fi strigat, ca și cum l-aș chema pe nume spre a-l îmbrățișa cu bucuria ce s-a strâns în mine de mai bine de 5 luni, vine să-i cânt cu iubire despre cum a apărut el în mine, despre cât de mult înseamnă pentru noi viața lui. Citește în continuare „Săptămâna 5 (din cugetele inimii mele)”
Mi-e dragă lumina și mi-e drag să scriu despre ea.
Mă simt îndrăgostită de razele soarelui care pătrund în camera noastră și traverseză într-un dans fantastic prin frumul tămâii. Ele duc inima mea pe potecile începutului ei.
Azi aș vrea să las doar câteva înșiruiri de litere și mult loc gândurilor voastre.
Voi știți că celulele noastre conțin lumină? Citește în continuare „Săptămâna 4 (din cugetele inimii mele)”
Iată că a sosit iar vremea despletirii gândurilor mele. Cu zecile stau încâlcite prin mine, amestecându-și conținuturile și tînjind după o ordine care să le statornicească.
Azi am decis să-i scriu unui copil, locuitor al tărâmului de sub soare. Îi scriu pentru că îl iubesc, pentru că e întâia floare a iubirii noastre, un canal prin care Harul lui Dumnezeu mă modelează zi după zi.
E o pagină a jurnalului meu pentru el, o altă îmbrățișare dăruită inimii lui veșnice și totodată dăruită inimilor de om care caută.
Citește în continuare „Săptămâna 3 (din cugetele inimii mele)”
E seară.
În camera noastră e cald. Miroase a copilărie, a propria-mi copilărie. Acel timp în care nu purtam haina groasă a grijilor și îmi scăldam inima în bucurie, o bucurie căruia nu-i vedeam marginile.
Cu vremea am pierdut acest obicei pentru că am exersat sute de mii de clipe: teama, neîncrederea, obsesia de a controla. Acum reînvăț ceea ce odată aveam.
E Postul Crăciunului. Toate colindele ce se strecoară în mine și merg spre pântecul meu îmi reamintesc continuu de nașterea Mîntuitorului meu și de Mama Lui, de cea care L-a purtat, cea căreia i-a gâdilat pântecul Dumnezeu. …așa cum mie îmi gâdile pântecul această veșnicie, cutremurându-mă. Țesuturile mele sunt atinse de o minune și eu…eu nu găsesc cuvinte ca să pictez tabloul ce există în mine. Citește în continuare „Săptămâna 2 (din cugetele inimii mele)”
Azi aveam în inimă gânduri. Am zis că le voi scrie…
Și mi-am propus mie un exercițiu pentru acest post: să scriu din cugetele inimii mele în fiecare săptămână a acestui post, să ating corzile ființei mele ca să vibreze spre voi din bunătățile lui Dumnezeu…bunătăți ce se revarsă din plin în viața noastră ascunsă într-un sat mic al acestei lumi mari.
Citește în continuare „Săptămâna 1 (din cugetele inimii mele)”
Nu am uitat de voi, nici de jurnalul meu deschis, nici de mesajele profunde ce mi-au fost trimise, de toate avânturile, de toate motivele de a continua să scriu…despre frumusețea Creatorului nostru.
De El, Cel ce mă inspiră neîncetat șoptind inimii mele dragoste fară măsură, iertare, pace… Citește în continuare „Viața noastră e purtată de inima lui Dumnezeu (toamnă colorată)”
Andreea Stanciu 